Într-un articol publicat recent în România literară, Politicianul ca o monedă ștearsă, oferisem, printre altele, și un citat aparținându-i lui George Panu, citat din care reiau aici o frază: „În ochii publicului junimiștii reprezintă inteligența și cultura din câmpul conservator, iar bătrânii, acei ce au rămas în jurul lui L. Catargiu, sunt considerați, cu mici excepțiuni, ca vechituri politice, ca monede șterse, ca oameni ieșiți din circulația politică.“ (G. Panu, Partidul conservator, în „Lupta“ din 20 august 1888, p. 1). Am arătat cu acel prilej că analogia stabilită între strălucirea anumitor monede și reputația oamenilor în general (și a politicienilor în special) era deja încetățenită în limba română (în sens privativ) sub forma expresiei idiomatice a i se șterge (cuiva) lăscaia, adică „a-și pierde renumele sau autoritatea“ (după DLR). Câteva dicționare înregistrează și varianta (mai rară, dar cu aceeași semnificație) a i se șterge (cuiva) turaua, pe care o voi analiza ceva mai încolo.
Să nu se creadă că G. Panu a apelat întâmplător la o atare comparație. El își formase un astfel de obicei încă din perioada „prelecțiunilor populare“. Evocându-și „debutul de conferențiar“ la Junimea, Panu sublinia în memorialistica sa „formalismul prelegerilor populare“, precizând următoarele: „Erau lucruri sacramentale de la care un conferențiar nu trebuia să se abată, chiar în întocmirea conferinței sale. Așa, în orice prelegere, oratorul trebuia să întrebuințeze două comparații mari și frumoase. Oratorul trebuia să o lanseze pe cea dintâi cum intra în subiect, pentru a încălzi sala; aceasta în definitiv nu era absolut indispensabilă, dar era bine pentru cine putea să o găsească; prelegerea însă trebuia să sfârșească printr-o comparațiune pusă în termeni aleși, fără de care nu era prelegere. Publicul deprins cu asemenea proceduri, aproape știa momentul în care oratorul are să lanseze comparația. El aștepta pe orator la acest moment, întocmai cum așteaptă publicul pe un tenor ca să lanseze pe do din piept.“ (G. Panu, Amintiri de la „Junimea“ din Iași, Vol. I, Editura „Remus Cioflec“, s.l., [1942], pp. 121-122).
Ce-i drept, în exemplul de mai sus, utilizând termenul neutru (monedă), Panu se mulțumise doar să facă aluzie la expresia ce conținea arhaismul lăscaie (ca denumire a unei vechi monede mărunte), conștient fiind că adversarii lui Lascăr Catargiu o preferau, în acest caz, și din rațiuni de simbolism fonetic. Și mai sugestive sunt situațiile în care aceste frazeologisme „fosilizate“ sunt reactivate figurat, glisând, de pildă, din planul umanului (ori al socialului) în sine spre cel al folosirii cuvintelor. Bunăoară, Alexandru Macedonski se referă undeva la „o monetă poetică, care nu prea a fost pusă în circulație“, adică una căreia „nu i s-a șters lăscaia ca stelelor și aurelelor“ (după V. Ilincan, Dicționar de expresii românești în contexte, vol. IV, P.U.C., Cluj-Napoca, 2021, p. 158, fără alte informații privind sursa). Firește, apropierea s-a făcut pe un tipar preexistent, acela al răspânditei analogii, cu multiple fațete, între cuvinte și bani (vezi Cr. Munteanu, O problemă de lingvistică „financiară“: analogia cuvinte – bani, în „Limba română“, Chișinău, nr. 1-2/2008, pp. 137-149).
O tratare aparte merită fragmentul pe care îl voi înfățișa în continuare, extras din conferința Cum vorbim, ținută de G.I. Ion(n)escu-Gion la Ateneu, în 25 noiembrie 1890. Cunoscutul jurnalist (și istoric) a abordat și chestiunea concurenței cuvintelor în limba noastră, într-un discurs din care nu lipseau ecourile darwiniste: „Au și cuvintele vârsta lor. Cele bătrâne dispar, împreună cu ființele sau cu lucrurile ce nu mai sunt. […] Lucrul cel nou omoară fără milă lucrul cel vechi. Faimoasa luptă pentru viață s-a încins în limbă ca-n toate manifestările activităței omenești. Cuvintele se luptă cu aceeași putere cu care se luptă ființele și lucrurile. Cele noi fac ca cele vechi să iasă din circulațiune, întocmai ca paralele bătrâne și teșite cărora li s-a șters nesfeaua.“ (Ionnescu-Gion, Cum vorbim, în „Familia“, nr. 49 din 9 decembrie 1890, p. 583).
Nu e niciun dubiu. Ultimul termen din citat este, într-adevăr, nesfea, așa cum apare și în altă reproducere gazetărească a aceleiași conferințe (vezi citatul respectiv în „Tribuna“, nr. 289 din 20 decembrie 1890, p. 1). Arhaismul nisfea (cu variantele nesfea, năsfia etc.; din tc. nisfye) desemna o monedă turcească de aur (sau de argint) cu valoare variabilă. Lazăr Șăineanu (în Influența orientală…, Vol. II, Ed. Socec & Comp., București, 1900, p. 273) o estima la „4 lei vechi“. (Pentru mai multe detalii, vezi C. Lupu, Din istoricul numelor de monede…, E.U.R., București, 2022, p. 84.) Probabil că exprimarea în cauză i s-a părut și lui Gion, la un moment dat, cam contradictorie, de vreme ce, retipărindu-și conferința într-un volumaș (alături de scrisorile de răspuns ale unor personalități din epocă), el a schimbat lexemul de bază: „Cele noi fac ca cele vechi să iasă din circulațiune, întocmai ca paralele bătrâne și teșite cărora li s-a șters turaua.“ (G.I. Ionnescu-Gion, Cum vorbim, Tipografia „Românul“ & Vintilă C.A. Rosetti, București, 1891, p. 23).
Admițând că „paralele“ cu pricina indicau, în intenția lui Gion, banii în general, pesemne că referința „mărunțiș“ va fi fost totuși încă vie în mintea contemporanilor săi; de aceea, ziaristul a renunțat la nesfea, înlocuind-o cu termenul turá, tot de sorginte turcească. De altfel, după cum am notat la început, lexicografii (plecând, de bună seamă, de la culegerea paremiologică a lui Iuliu Zanne, care aflase formula de la un informator din Slatina) consemnaseră în DLR și expresia a i se șterge (cuiva) turaua. În plus, Ionnescu-Gion era pasionat și de numismatică; deci, va fi cunoscut și sintagma sinonimă a i se șterge (cuiva) lăscaia, mult mai frecventă pe atunci. În orice caz, de lăscaie știa prea bine. Iată o dovadă: „[S]e uită lung la francezeul nostru care aduna de zor ruginiturile acelea nedemne, după dânsul, nici de o lăscaie frântă.“ (Gion, Monedele antice în România, în „Românul“ din 26 mai 1885, p. 2). Nu are rost să mai speculăm de ce, corectând expresia, a dorit Gion să rămână neapărat pe terenul „banilor“ turcești.
În treacăt, nu mă pot abține să-l amintesc și pe filologul August Scriban care, discutând (tot în cadrul unei conferințe) despre un subiect similar, a găsit cu cale să propună o altă comparație de natură didactică. El nu a recurs la monede, ca alții, ci la pietre și roci, pentru a ne lămuri cum se manifestă eroziunea fonetică: „După cum în natură p[i]etrele pe care le duce apa se rod fiindcă se izbesc, tot așa cuvintele intrate pe cale vorbită și purtate din gură în gură se tocesc, se schimbă. […] Dar cuvintele intrate pe cale scrisă, adică literară, nu se tocesc, după cum nu se tocesc p[i]etrele care alunecă pe gheață, cum au alunecat blocurile eratice din munții Scandinaviei în Germania când nu exista marea Baltică. Astfel neologismele intrate în limba românească în sec. XIX și care intră și astăzi îs blocuri eratice și, prin urmare, n-avem voie să le tocim colțurile ca să le rotunzim.“ (A. Scriban, Cuvintele vechi și cele nouă în limbă, în „Evenimentul“ din 27 februarie 1907, p. 1).
Revenind la banii de metal, se cuvine să explicăm ce este turaua. De data aceasta, nu mai avem de-a face cu o monedă propriu-zisă, ci (în primă instanță) cu o „monogramă a sultanului otoman, care se aplica pe acte și pe monede, pentru a le autentifica“ (DEX). Prin extindere semantică, s-a ajuns la „emblemă sau efigie“ și, în consecință, la „fața monedei pe care se află o emblemă“ (indiferent de monedă, după cum vom vedea mai la vale). Este adevărat că a existat și turaliul, o monedă otomană de aur emisă în anul 1697, ce purta pe avers turaua, adică acea iscălitura întortocheată a sultanului (cf. și C. Croitoru, Contribuții la muzeul lexicului românesc: numele de monede, Vol. I, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I“, Brăila, 2025, pp. 157-160).
Cu raportare la caracterul omului, este foarte interesant modul în care Eminescu, într-o încercare poetică de tinerețe, Bismarqueuri de falsă marcă (aprox. 1873), relaționează turaua cu fața reală a unui individ prefăcut, imediat după menționarea „aramei“ lăuntrice: „În zădar mai taie mutre / Serioase mascaraua, / Cu blazoane-nchipuite / Ș-a împodobit cupeaua. / Știm ce-aramă este-ntr-însul / Și-i cunoaștem noi turaua. / ’N-alte țări e-onoare mare / Decorația și steaua, / Dar ce merite-are dânsul / Escelența, Bezedeaua? / E o carte măsluită / Toată viața lui, licheaua, / Și noi știm ce însemnează / De pe pieptu-i tinicheaua.“ (M. Eminescu, Opere, Vol. IV: Poezii postume, Editura Academiei R.P.R., București, 1952, pp. 495-496).
În aceiași ani, Eminescu a versificat și basmul Călin Nebunul, în care descoperim iarăși turaua: „[…] Mă lăsați, că-s om sărac, / De când sunt n-am văz’t turaua, nici măcar de la petac.“ (unde petacul trimite la o monedă austriacă de argint). Domeniul este altul acum, căci a nu vedea turaua banului (sau turaua francului) transmite ideea de sărăcie extremă. Iată câteva exemple din presa de odinioară, fără alte comentarii: „Casa lui e un han în care se găsește sălaș și hrană, fără ca omul să vadă de la musafir turaua banului.“ (în „Universul“ din 26 martie 1894, p. 1); „Unii din ei nu primiseră niciun ban de aproape doi ani, cea mai mare parte din ei nu văzuseră turaua banului de 14 luni…“ (în „Universul“ din 8 martie 1897); „De câteva zile n-a văzut turaua francului și mațele-i chiorăie de foame.“ (în „Adevărul“ din 24 iulie 1899, p. 2); „[C]e să facă și el dacă nu găsește de muncit? De trei săptămâni n-a văzut turaua francului.“ (în „Adevărul“ din 7 decembrie 1902, p. 2).
Când este vorba de bani, de la imaginea sărăciei la imaginea corupției nu este decât un pas uneori. Așa se face că și frazeologismul a nu vedea turaua francului a prins să circule (după toate aparențele) și într-o formă „pozitivă“, anume fără negație: „O întreagă serie de cuvinte și expresii noi, foarte caracteristice și sugestive, au îmbogățit dicționarul limbei noastre, grație slujbașilor de ocazie. «Învârteală», «ciupeală», «a vedea turaua francului», «a mișca din urechi»… sunt atâtea și atâtea combinațiuni și jocuri de cuvinte, care toate la un loc însemnează «a sfănțui» lumea.“ (N.Ț., Funcționarii și politica, în „Minerva“ din 1 februarie 1909, p. 1). Neîndoielnic, unora le era mai ușor să capete francul așa, sugerând să-i vadă turaua în prealabil (pentru a-și face treaba), decât să umble să împuște francul cine știe pe unde, cum se osteneau cei sărmani.