La vederea unui astfel de titlu, unii se vor gândi, probabil, că vor găsi aici ceva scris despre originea expresiei a-și arăta arama (cu varianta a-și da arama pe față), cu atât mai mult cu cât se se face referire și la „natura“ politicianului în genere. Aceiași cititori vor fi având în minte (încă din școală) și celebrul vers din Scrisoarea III prin care Eminescu țintea reprezentanții unui anumit partid din epoca sa: „Prea v-ați arătat arama sfâșiind această țară…“. Vasăzică, titlul de mai sus îndreptă țește și o atare bănuială, de vreme ce semnificația expresiei în cauză („a-și arăta adevăratul caracter“) poate fi pusă în relație cu com-por tamentul politicienilor dintotdea una și de pretutindeni.
Nu intenționam să discut despre această unitate frazeolo gică (explicată deja de mai mulți spe cialiști), dar, dacă tot am adus vorba de ea, profit de ocazie pentru a semnala cea mai veche atestare (pe care o cunosc): în jurul anului 1700, stolnicul Constantin Canta cuzino, vădind o oarecare indul gență față de (neo)greci, consemna totuși (în Istoriia Țării Rumânești) că neamul acestora, uneori, „cum să zice zicătoarea, «arama-și arat㻓. Cât privește etimologia expresiei, pesemne că istoricul Gh. Ghibă nescu este cel care a descris prima dată, in extenso, felul în care, odi nioară, practica falsificării mone delor de argint sau de aur (prin argintarea sau aurirea banilor „răi“ de aramă) a fost legată de firea omenească disimulată. La un mo ment dat, prin întrebuințare (ori frecare), după îndepărtarea „pole ielii“, monedele calpe își dezvăluiau substanța reală, exact ca oamenii prefăcuți (vezi Gh. Ghibănescu, Își arată arama, în „Opinia“ [din Iași], 8 decembrie 1898, pp. 1-2).
Îmi propusesem, de fapt, să prezint și să comentez, por nind de la diverse citate relevante, expresia a i se șterge (cuiva) lăscaia, însemnând „a nu mai avea trecerea, rangul sau cinstea de altădată“ (după DA, s.v. lăscaie) sau „a-și pierde renumele, considerația, autoritatea“ (după DLR, s.v. șterge). Cuvântul lăscaie (cu variante ca lescaie, lețcaie etc.), de origine poloneză, este nu mele unei monede de valoare mică (aprox. jumătate de para). De curând, Costin Croitoru, dezvoltând și unele contribuții anterioare (precum cele ale profesorilor Stelian Dumistrăcel și Coman Lupu), a urmărit evoluția (inclusiv semantică) a unor termeni numismatici vechi, amintind și numeroase expresii, proverbe și versuri populare care îi încorporează (și îi conservă). Alături de alte sin tagme fixe (a nu avea nicio lețcaie, ca imagine a sărăciei; până la lețcaie „până la ultimul ban“ etc.), Croitoru o înregistrează (după unele surse) și pe aceea care ne interesează, și anume a i se șterge (cuiva) lăscaia (vezi Costin Croitoru, Contribuții la muzeul lexicului românesc: numele de monede, Vol. I, Editura Istros a Muzeului Brăi lei „Carol I“, Brăila, 2025, pp. 79-80). În continuare, ca adaos la acestea, aș vrea să atrag atenția asupra contextelor „politice“ (pe care le-am identificat în presa veche) în care era utilizată, în mod obișnuit, respectiva expresie.
Bunăoară, atacând ziarul „Românul“ (dimpreună cu „coalițiunea monstruoasă“) pentru unele declarații, gazeta lui Cezar Bolliac folosea expresia idiomatică într-o manieră foarte explicită: „Ai venit prea târziu la naționalitate, la românism; ți s-a șters lescaia, monetei tale i s-a șters și averul și reverul: nu mai are curs.“ (anonim, Revista interioară, în „Buciumul“ din 9 iulie 1864, p. 1). La o lună distanță, aceeași publicație făcea aprecieri similare: „Toate aceste [intrigării ale «coalițiunii monstruoase»] nu se mai trec, căci sunt monete vechi, cărora li s-a șters lescaia, cari și-au perdut valoarea și nu mai au curs în piață.“ (anonim, Revista interioară, în „Buciumul“ din 6 august 1864, p. 1). Mai târziu, și ziarul „Românul“ recurgea la frazeologismul cu pricina, într-un atac adresat guvernanților (miniștrilor): „Țara s-a deșteptat, înșii cei cari vă lingușesc nu vă mai cred, nu vă mai susțin; vi s-a șters veleatul, precum prostituatelor bătrâne li s-a șters lăscaia.“ (H.M., Două enigme, în „Românul“ din 15 iulie 1875, p. 3). Acest exemplu este captivant (dincolo de anticiparea sensului global grație locuțiunii a i se șterge (cuiva) veleatul, adică „a-i trece (cuiva) vremea“; cf. și veleat ca „pecete gravată pe un inel“) datorită unei comparații care amplifică (sau agravează) imaginea.
Folosind, de data aceasta, termenul general (monedă, și nu lăscaie), G. Panu face un comentariu de ordin politic în care imaginea de bază grăiește iarăși de la sine: „Cea mai puternică lovitură ce partidul conservator a primit-o a fost când un număr de oameni de valoare s-au separat formând grupul junimea politică. […] În ochii publicului junimiștii reprezintă inteligența și cultura din câmpul conservator, iar bătrânii, acei ce au rămas în jurul lui L. Catargiu, sunt considerați, cu mici excepțiuni, ca vechituri politice, ca monede șterse, ca oameni ieșiți din circulația politică.“ (G. Panu, Partidul conservator, în „Lupta“, anul V, seria II, nr. 621, din 20 august 1888, p. 1).
Trimiterea devine și mai evi dentă atunci când cititorul sesizează apropierea fonetică dintre numele Lascăr (Catargiu) și denumirea acelei monede poloneze, lăscaie, cum descoperim într-o poezie umoristică semnată cu pseudonimul Nemo: „Coane Lascarache, orice-ai face-i geaba! / Greu este guvernul și rău merge treaba! / […] Speri să tragi pe sfoară pe cei ce-ai mai tras? / Pe Carp și Papuca să-i mai duci de nas? / Te ferește sfântul d-astfel de tertip. / Ți s-a șters lescaia, clădești pe nisip. / […] Deci și prin urmare, ce mai crezi în fleacuri, / Bătrână rugină, de prin alte veacuri?“ (Nemo, Cronica, în „Voința Națională“ din 14 mai 1889, p. 2). Vizați sunt și alți politicieni, desigur, în funcție și de orientarea jurnalelor. De pildă, despre Tache (Take) Ionescu aflăm aceasta: „La Craiova a[u] apărut acum, cu ocazia ploilor electorale, mai multe gazete, cari se întrec în grațiozități la adresa adversarilor. De probă, «Libertatea» D-lui Stolojan spune D-lui Tache Ionescu că i s-a șters lescaia.“ (anonim, Știri electorale, în „Adevărul“ din 6 aprilie 1891, p. 3).
După cum se observă, asemenea contexte gaze tărești (zeflemitoare) îi avertizau pe unii politi cieni nu doar că „au expirat profesional“ (și că le-a dispărut „strălucirea“), ci și că nu mai au trecere la alegători, nu mai pot convinge pe nimeni cu discursul lor electoral, nu mai prezintă capitalul de încredere pe care l-au avut cândva. Trebuie spus că în acea epocă existau și dezbateri referitoare la retragerea din circulație a monedelor de argint „șterse și găurite“. Chiar și în „legea monetară“ se făceau precizări în acest sens. De aceea, o discuție cum este cea de mai jos, purtată în cadrul Parlamentului în anul 1893, este chiar savuroasă prin aluziile conținute: „Ședința de întrebări și răspunsuri. O mică corespondență se angajează între banca ministerială și o serie nesfârșită de deputați. […] Altul, d. Comăneanu, d-sa e mai tare, vorbește de monedele șterse. / – Lasă-ne cu monedele, spune un deputat bătrân. / – Nu vezi că ți s-a șters lescaia, îi răspunde altul. / Liberalii fac haz de această luptă din sânul guvernamentalilor. / – Ia nu mai râdeți, că și dv. vi s-a șters lăscaia. / – După doisprezece ani, răspunde un liberal, a voastră cu efigia schimbată de 7 ori în 5 ani e ștearsă gata. / – Ce vrei? Lucru delicat, boieresc, spune d. Bobeica. / D. Comăneanu cere să se primească monedele de argint șterse.“ (Jip., Fisionomia Camerei, în „Lupta“ din 9 mai 1893, p. 1).