După Aici locuiește frica (2024), o autoficțiune la confiniile cu eseul, cu a doua carte de proză, Acvariul și alte câteva dovezi suplimentare, subintitulat „roman autobiografic“, Dan-Liviu Boeriu își construiește un profil distinct de prozator. Eticheta autobiografistă nu este un simplu moft auctorial, o prețiozitate, ci revendică un program, reprezintă cheia în care autorul dorește să fie citit. Și nu se dezminte, numele său întreg apare în numeroase ocurențe, contexte, toate capitolele romanului revendică experiența aceluiași eu, o istorie desfășurată pe mai multe vârste, de la adolescență la maturitate, fixată prin câteva episoade relevante a căror amploare este justificată de intensitatea lor și nu de evenimențialul propriu-zis: o secvență/felie de viață impregantă de o anxietate la confiniile cu patalogicul, o serie de întâlniri în contextul profesional al consilierii notariale cu un sociopat care a comis o crimă, o poveste de dragoste ratată, colorată grotesc-morbid. Există un capitol care încalcă însă pactul autobiografic cu termenii lui Philippe Lejeune, ultimul, „Sfârșitul“, unde autorul prin delegația acordată acestui ego-narator traversează o vârstă la care nu a ajuns încă, cea a senectuții și pășește în moarte, propria moarte, pe care o relatează ca martor al ei până în ultima clipă, a desprinderii. „Vin de niciunde și mă îndrept spre nicăieri“ sunt ultimele cuvinte ale romanului care transcriu ultimul gând. Evident, acest capitol nu este unul autobiografic, prozatorul face pasul către cronica unei morți imaginate, a unei vârste înaintate în care se proiectează alături de soția sa, Ioana, fără să decredibilizeze restul parcursului, pentru că tonul afectiv și fondul psihologic se păstrează. Ultimul capitol mă determină însă să iau cum grano salis eticheta de pe copertă, îmi face sesizabil registrul subtil al unei ironii dublate de autoironie și mă obligă cumva să citesc romanul autobiografic ca pe un „roman indirect“, cum își subintitula Mircea Eliade romanul Șantier, transferând autobiografismul pus în rama autenticității unui eu cu care pretindea că nu mai are nimic în comun, căci se știe, modernii sunt educați la școala rimbaldiană a alienării: Je est un autre. Romanul are patru părți desemnate laconic cu câte un cuvânt: „Acvariul“, „Palmele“, „Mărul“, „Sfârșitul“. Titlul capitolului reverberează într-o dimensiune simbolică atent urmărită: „Acvariul“ descrie un mediu anxiogen, o formă de viață claustrat-recluzionată în datele unei patologii nervoase, a unei fragilități gestionate cu mare dificultate, „Palmele“ înscriu un episod de violență extremă, decis patologic, al unui client devenit ucigaș în rama propriei înstrăinări, a propriei rătăciri, iar „Mărul“ vorbește despre dorința, anxietatea și singurătatea acestui Adam pentru care tentația ia proporțiile grotescului și maladivului. Textul său are două registre, cel de-al doilea este marcat cu italice și are relevanța unui comentariu detașat, oferind explicații care plombează goluri de informație, coborând uneori în trecut, însă diferența rămâne imprecisă. Cele două registre funcționează asemenea schimbului de pase, dizlocând eul pentru a-l muta în alt loc și în alt timp, sugerând în același timp o criză a eului locutor, un rapel mai profund la propria interioritate.
Dan, personajul romanului, este notar, dar și scriitor, participă la viața literară, la lansări de carte, e căsătorit cu Ioana, are două fiice de care este foarte atașat. În relatările despre viața literară apar și Ioan P. (Pârvulescu?) și Radu P. (Paraschivescu) – care-i recomandă ambele cărți –, iar scenele de viață socială, atâtea câte sunt, alcătuiesc liniarul unei existențe precizate, documentabile, rezonabile și neinteresante. Numai că aceasta e doar suprafața, imersiunea în acvariul unui univers anxiogen rescrie pe dedesubt, din adâncul lui o existență tulbure, imprecisă, alunecoasă, configurată ca un fel de meditations in an emergency, cu titlul unui volum emblematic al lui Frank O’Hara. Dan suferă de „tulburare depresiv-anxioasă“, diagnosticul este precizat de personaj ca urmare a consultării unor medici, încredințându-se totodată, mefient de altfel, observației unui psihiatru. Descrierea detaliată a „simptomelor“, a episoadelor celor mai intense, a crizelor, nu ar fi cine știe ce fără capacitatea personajului de a le conferi plasticitate, de a le transfigura așa cum face Cioran cu anxietățile sale transformându-le în „deliruri“, în „anateme“, în „sfârtecări“, în „disperare“ culminantă, în „amărăciuni“, în „amurguri“, în momente apogetice sublimate estetic. Angoasa provoacă momente de transă, similare acelor trips psihotrope ale narcomanilor în care realul devine translucid, se dizolvă, se metamorfozează luxuriant și terifiant într-o bogăție de senzații de la grotesc la divin. „Înregistrarea“ în priză directă a acestor momente ca parte a unui flux devine halucinatorie, o „irealitate imediată“ ca la Max Blecher. Alter ego-ul prozatorului traversează momente de o intensitate dizolvantă precum personajul lui Blecher care-și trăiește halucinat-extatic crizele cu toate celulele firii. Dan surprinde într-o dimineață care nu a văzut încă lumina zilei și care-l găsește treaz un autobuz care străbate noaptea. Vehiculul se transformă sub ochii noștri ca într-un film de animație într-un acvariu, metafora obsedantă a acestui capitol, acvariu în care înoată oameni-pești. Acvariul are ceva din panopticonul carceral benthamian, dar și ceva ocrotitor, învăluit într-o noapte amniotică. Naratorul trece de o parte și de alta a peretelui de sticlă, fie ca observator al unei lumi de adâncime, inaudibilă, incomunicabilă, fie ca locuitor al acestui acvariu, incapabil să comunice din spatele ecranului. Asemenea axolotlului lui Julio Cortazar, scriitorul face experiența exilului într-un univers transparent și izolat în același timp al unei solitudini eternizate. „Mașinăriei nu i se văd nici roțile, nici caroseria. E doar un dreptunghi luminos alunecând pe ecranul acestei dimineți care nu vrea să vină. Pare un acvariu plutitor pe cerul înnegrit al orașului, cu oameni-pești care înoată somnoroși spre muncă. Acvariul pufăie, se oprește brusc, dezechilibrându-i pe oamenii-pești care se țin de barele verticale, după care își continuă drumul. Dispare undeva în dreapta, întunericul redevine suveran. Mă apucă râsul gândindu-mă la aripioarele oamenilor-pești, la boturile lor întredeschise în căutarea oxigenului, la ochii lor dispuși de o parte și de alta a capului. Și la acvariul ocrotitor care măcar pe ei îi ține la adăpost de răutatea neagră a lumii mele.“
„Palmele“ aduce cu o povestire naturalistă, prezentarea unui caz patologic, al unui oarecare Petru crescut de o mamă singură, un tip ursuz, rău, izolat, trăind în casa mamei sale decedate, ocolit de consăteni pentru comportamentul său asocial, obsedat de faptul că surorile sale și-ar putea însuși averea sa, un autentic matoid lombrosian. Un consătean aflat în stare de ebrietate, tovarăș ocazional de băutură, îi pătrunde în casă noaptea pentru a-l invita să bea și este ucis cu toporul. Nimic din toate acestea nu ilustrează un caz, tot ce cade în afara poveștii este interesant, mai precis felul în care notarul îl privește pe acest om, sondează literalmente abisul său, hăul acestei ființe dezumanizate, dar nu pentru a reflecta la condiția umană, nici dintr-un interes clinic, nici pentru a face un rechizitoriu societății, nici pentru a explora sociologic lumea satului cu frământările ei. Ca în filmul lui Gaspar Noé, Enter de Void, notarul explorează fascinat și terifiat acest vid care se apropie de el și în care, asemeni butadei lui Nietzsche, privește simțindu-se privit. Privirea pe care hăul o întoarce este, de fapt, subiectul acestui capitol. Urmele lăsate de palmele lui Petru pe biroul său într-un moment de delir se suprapun simbolic peste urmele pe care propriile sale palme le lasă pe marginea vanei din propria casă într-un acces de furie îndreptat împotriva propriilor copii; propriul abis se oglindește o clipă în abisul celuilalt. „Conturul degetelor mele, cu tușa aceluiași cărbune, se fixase în albul imaculat. Era acolo, ca o dovadă a pierderii temporare a minții, ca o definiție a hotărârii de a face rău, ca o marcă a nebuniei. Am încercat să o șterg repede cu o cârpă de pe calorifer. Nu am reușit. A rămas intactă, așa cum rămâne durerea după fiecare mare plecare.“
„Mărul“ relatează un episod din tinerețea care prelungește o adolescență anxi oasă a studentului anorexic, inadaptat, care primește un măr cu un mesaj din partea unei colege care nu-și declină identitatea și care mărturisește un interes afectiv pentru el. Deși creditează mai degrabă scenariul unei farse, Dan inițiază o investigație în măsură să o deconspire pe fata a cărei atenție a atras-o. În fapt, în mesajele către el se intersectează interesul unei colege care are un anturaj vesel, monden, pe care tocmai izolarea melancolică a tânărului o atrage, dar care rămâne discretă, și cel al unei alte colege, Erica, cu reale tulburări psihice. Întâlnirea cu aceasta din urmă care locuiește în preajma spitalului de psihiatrie, în locuința ei, ocazionează un episod grotesc, descris cu o acuratețe și cruzime de scalpel.
Ceea ce conferă o aură particulară volumului lui Dan-Liviu Boeriu este nu atât sinceritatea liminală, o practică de altfel și Mircea Cărtărescu în Nostalgia sau Travesti, și ea constituie fanionul generației douămiiste, cât faptul că ea coboară cu acest Holden Caulfield nevrotic în profunzimile unui eu a cărui hipersensibilitate și hipersenzorialitate creează o infrarealitate, un univers psihedelic cu irizări maladiv-morbide, o fantasmagorie hipnotică. Aventura eului este aici aproape exclusiv interioară, ține de catabasis și de spectral, dincolo de psihologie, într-un limb în care persoana pe punctul de a se dizolva se confruntă cu monștrii terifianți ai psihismului abisal.