Răvan Petrescu este unul dintre cei mai rafinați autori de proză scurtă de la noi, iar volumul său intitulat sugestiv Andantino (Editura Polirom, 2026) care cuprinde 11 povestiri, invită la o demonstrație de artă a prozei scurte. Mica indicație de regie de lectură a autorului, aceea de a citi povestirile în ordinea din carte, ordine care ar coincide cu scrierea lor, îmi sugerează o devenire structurată de un principiu compozițional și de o temă sau mai multe (muzicalitatea, traductibilitatea, proza scrută ca artă particulară etc.), un aranjament orchestral, o ordine muzicală pe care aș numi-o interpretativă în sensul duratei cu care trebuie executate o serie de bucăți, allegro, andante, andantino, presto. Cealaltă ordine vine dintr-o intenționată încadrare în tip care este și una instrumentală. Traducătorul, Scriitorul, Editorul, Profesorul ca și vioara, viola da gamba, flautul etc. au fiecare partitura lui, una integrată orchestral, ceea ce și face prozatorul cu aceste personaje pe care le integrează componistic. Ar putea părea prețios-fastidioasă această introducere în carte dacă autorul n-ar veghea de sus această dispunere și dacă temei muzicale nu i-ar fi fost acordat acest rol major în structura volumului. Prefer să iau indicațiile scriitorului în serios, să intru în jocul lui, să-l înțeleg și să-i descopăr mizele cu atât mai mult cu cât pot verifica proiectul lui în carte.
Primul introdus în scenă este Traducătorul, asemenea unui personaj dintr-o piesă de teatru absurd, concentrat asupra unei fraze, „Ochii lui luceau ca securea călăului“, care provoacă o întreagă ruminație hermeneutică și implicit relevă un fel de poetică a traducerii ca act creator-interpretativ. Este testat gradul de verosimilitate al comparației, relevanța sa stilistică, iar ceea ce urmează este mai mult decât o analiză minuțioasă până la obsesie a frazei, cât o extindere a câmpului de tensiune dintre verosimil și neverosimil, dintre expresivitate și obiectivitate, dintre clișeu și reverberația sa stilistică etc. „Și așa, pornind de la câteva cuvinte care nu dădeau niciun semn că m-ar opri din treabă, am înțeles într-o străfulgerare cum mii de poeme și de romane greșesc fundamental atunci când ne pun să citim despre ochii ei strălucitori (de la febră, dorință, cînd naște). La fel, ochii lui nu pot licări, nici măcar atunci când se aruncă-n luptă. De aici, o singură concluzie: avem ochi opaci.“ Problema punctuală a traducerii unei fraze devine una de reflecție extinsă cu privire la figurile de stil clișeizate care revendică strălucirea ochilor, dar traducătorul se substituie nepermis autorului, acolo unde vrea să plombeze goluri cu propria versiune, cu propriile corective. Și aceasta este partitura lui care intră peste cea a autorului propriu-zis. Povestirea e scrisă la persoana I, ceea ce sporește aerul de autenticitate a celor relatate. Digresiunea pe care o putem asocia aici jazz-ului, care va intra mai târziu în scenă ca temă muzicală, este modul de construcție al textului bazat pe o temă cu variațiuni și un final neașteptat, în ruptură.
Autorul este „instrumentul“ care intră imediat după cel care a dat tonul și inițiază un dialog contrapunctic, ironic, cu el, păstrând convenția textului ca „simfonie fantasmagorică“ desfășurată în părțile principale punctate de bucăți muzicale propriu-zise, dar și de scene de film care-i subliniază caracterul dramatic. Digresiunea începe de data aceasta cu un interviu luat autorului, cu răspunsuri hilare, inserturi biografiste și o serie de truisme, digresiune retezată de reluarea temei principale, și ea întreruptă de un contrapunct anecdotic, soneria de la intrare, urmat de reluarea povestirii/structurii cu un final la fel de abrupt, absurdist. Toate aceste sincope nu conduc către armonicele unui ritm, cât spre acele ieșiri neașteptate din partitură în muzica de jazz. Ceva din raznele și ludicul absurdist al micronarațiunilor, „momentelor“ lui Daniil Harms s-a strecurat în aceste episoade.
Cu a treia povestire scurtă, „Editorul“, se trece de la persoana I la persoana a III-a, dar nu pentru mult timp, pentru că personajul preia funcția de narator și se inserează în propria sa poveste cu firescul intrării în propria locuință. Acesta face conexiunea cu celelalte două personaje, Traducătorul și Autorul, prin tema muhtarului/ călăului, a cărui secure lucea, devenit fir călăuzitor al urzelii cărții scrisă prin nu știu ce capriciu în limba turcă. Editorul expune propriile sale obiecții la anumite scene din roman, dar dincolo de aceasta avem o relatare a succesului său în carieră, a dezvoltării editurii, a măsurilor corporatiste luate cu angajații etc. Finalul cade și el sub securea „călăului“ cu o tăietură bruscă care scurtează firul vieții personajului în mjilocul poveștii. Punctul relatării se așează absurd după cel al decesului. Figura de stil asupra căreia s-a deschis discuția, securea strălucitoare în mâinile călăului, a devenit un element structural, o strategie narativă desfășurată sub ochii noștri. Cele trei povestiri alcătuiesc o primă structură de vase comunicante, de temă cu variațiuni, unsavuros schimb de pase, tika-taka.
Următoarea povestire, Profesorul, introduce în scenă un personaj numit Profesorul, un fost profesor de liceu invitat să țină un curs de scriere creatoare în fața unui auditoriu foarte eterogen, deloc complezent, având ca temă tocmai proza scurtă. Abordarea temei este una „muzicală“, eufonia, ritmul, armonia, fraza muzicală, cadența generată de punctuație unde virgula joacă un rol important, sunt elementele cu care se construiește o proză, dar și o poetică a prozei scurte, pentru a nu mai pomeni de trimiterile muzicale la compozitori precum Paganini, Chopin sau Glenn Gould. Numele de prozatori luate în discuție sunt toate canonice: Hemingway, Truman Capote, Virginia Woolf, Raymond Carver, Borges, Thomas Mann, Flannery O’Conner, Garcia Marquez, J.D.Salinger, Nabokov. „Revin la muzică fiindcă cele mai bune opere literare au muzica lor, posibil să fi fost scrise pe un fundal sonor și acesta a migrat în pagină. Încă o dată, nu uitați de ritm, dacă lipsește sunt compromise atât povestire,a cât și romanul.“ Contrapunctul este dat de replicile ironice, strident-malițioase, uneori chair idioate ale unor „voci“ din public, totul într-un crescendo absurdist care se termină pe nota înaltă a unei hule generalizate, cu o ploaie de obiecte-proiectil aruncate asupra lui în semn de dezaprobare. Daniil Harms se întoarce din nou să facă cu ochiul din povestirea lui Răzvan Petrescu. Cursul pare a fi compromis, dar ceea ce-l duce în deriziune nu este Profesorul, ci auditoriul lui, refractar la subtilități, la erudiție, la provocările intelectuale. Însă un iubitor de proză scurtă găsește aici condensat un mic manual, o estetică, cum spuneam, în parte asumată de prozatorul însuși..
Tema muzicală devine și mai apăsată cu următoarea bucată muzical-textuală, Un om ordonat, unde protagonistul este chiar un muzician de jazz și de clasică, compozitor retras din lumea artistică pentru a reflecta la arta sa, dar și la literatură, dată fiind coincidența între pasiunea de cititor și vocația de muzicolog. Paralelele între cele două arte, mai precis între jazz și literatură se evidențiază aici cu mici reflecții comparatiste în siajul digresiunii care este aici o improvizație controlată tematic, până când, urmând cursul celorlalte povestiri are loc o alunecare spre absurd cu un final demn de realismul magic cu cărțile care ies tot mai mult din raft și-l asaltează, îl copleșesc până la sufocare pe muzicolog, cu miile lor „de voci minuscule ca niște furnici“.
Povestirea intitulată Empatie, care a închis premonitoriu povestirea Profesorul – „Și se gândi să scrie o proză scurtă cu titlul Empatie“ –, desenează un alt motiv al literaturii, inspirația, pe fundalul raportului dintre literatură și viață/istorie. Inspirația o constituie aici, nici mai mult, nici mai puțin decât războiul din Ucraina care se amplifică. El este muza, scriitorul este tot mai inspirat, mai prolific, până când artă și viață ajung să coincidă, războiul dă buzna cu un bombardament în toată regula în orașul unde autorul își concepe opera, război pe care de data aceasta literatura sa l-a „inspirat“. Din nou, fraza finală sucește absurdist totul și Daniil Harms face din nou cu ochiul cititorului avizat.
Povestirea dedicată lui Toni, Antonio Vivaldi, așează pe deplin volumul în contextul muzicii, volum născut pe filieră nitzscheană din spiritul muzicii. Caracterul metaliterar al povestirilor lui Răzvan Petrescu este evident, comentariile, reflecțiile, teoretizările în marginea prozei scurte, a raporturilor dintre muzică/ cinematografie și literatură, beneficiind de un intertext generos exibat. În ciuda ictusurilor ironice, a structurii muzicale a volumului și a temelor pe care le preia din muzică în vederea edificării unei poetici a prozei scurte, în jocul lui postmodern Răzvan Petrescu păstrează idei pertinente teoretic amestecându-le cu clișee-truism savuroase în inepția lor. Partitura ludică le poate ecrana pe primele, le poate confunda în amalgam, însă jocul neserios în aparență este unul inteligent, condus cu o mână sigură și plin de subtilități. La developare, dacă ai răbdare, poți extrage un mic manual de poetică a prozei scurte, punerea în abis a acestei arte secundare în raport cu arta romanului reprezintă unul dintre elementele structurale ale volumului.
Merită să aruncăm un ochi și peste „tehnica“ acestei proze. În capitolul „Discuție despre arta compoziției“ din Arta romanului, Milan Kundera dezvăluie structura muzicală a romanelor sale. Nu intru în amănunte, ci decupez un mic fragment al acestei reflecții: „Partea reprezintă mișcarea. Capitolele sunt măsurile. Aceste măsuri sunt sau scurte sau lungi, sau de o durată foarte neregulată. Fapt care ne aduce la problema tempoului. În romanele mele, fiecare parte ar putea să poarte o indicație muzicală: moderato, presto, adagio etc.“ În aceeași termeni gândește și Răzvan Petrescu proza scurtă și putem vedea că în locul capitolelor rolul măsurilor este jucat de fragment, de micronarațiune separată de o serie de cezuri, fie tematice, fie ca schimbare a persoanei a III-a cu a I-a. Dar ceea ce oferă cu adevărat relevant aceste povestiri este introducerea digresiunii pe spații mici. Voi oferi definiția lui Milan Kundera asupra digresiunii, cu mențiunea că ea este gândită în sfera romanului: „Dintotdeauna ele [romanele] construiesc pe două niveluri: la primul nivel, compun istoria romanului; la celălalt, dezvolt temele. Temele sunt lucrate fără întrerupere în și prin istoria romanului. Acolo unde romanul își abandonează temele și se mulțumește să povestească istoria, devine plat. În schimb, o temă poate fi dezvoltată singură, în afara istoriei. Această modalitate de a aborda o temă, eu o numesc digresiune. Digresiunea înseamnă: să abandonezi pentru un moment istoria romanească.“ În mod evident, Răzvan Petrescu utilizează digresiunea la scara prozei scurte, dar și aici ea înseamnă abandonul unui fir narativ, al poveștii cu personaje pentru a merge în comentariu, dezbatere, „teoretizare“ a prozei, dar și a muzicii sau a cinematografiei cu raporturile dintre ele, oglinzile în care reflectă acestă ramură desprinsă din trunchiul secular al romanului. Ceea ce e mai interesant pentru mine este faptul că digresiunea dă uneori tema, cu alte cuvinte nu firul narativ e abandonat, ci el se înnoadă în marginea digresiunii.
Răzvan Petrescu a semnat unul dintre cele mai interesante și inovatoare volume de proză scurtă care au apărut în acest an, un volum remarcabil, un reper inconturnabil în contextul prozei scurte românești.
