În perioada interbelică, Mircea Eliade deschidea romanul românesc către zone îndepărtate atât sub raport geografic, cât și cultural, explorând în Maytrei lumea indiană, pe atunci colonie britanică, așa cum au făcut-o și Rudyard Kipling sau Somerset Maugham, ultimul adăugând și Insula Tahiti, pe urmele lui Gauguin, așa cum Graham Greene investiga Caraibele și America Latină. Recent, a făcut-o și Adrian Lesenciuc cu romanul său Limba lui Hristos, plonjând în lumea Orientului Mijlociu, cu precădere cea iraniană, cu siguranța unui cunoscător al ei, de fapt cu o documentare substanțială. În Cușca (Polirom, 2026), Hanna Bota, una din prozatoarele relevante ale literaturii românești contemporane, își îndreaptă atenția către Nordul Africii, către Tunisia, dar Tunisia nu este decât o poartă către populațiile nomade sahariene, tuaregi, berberi, beduini, vechea lume pastorală a deșertului, traversând granițele statelor pe teritoriul mișcător al dunelor, pe drumurile caravanelor sau în afara lor, păstrători ai unor tradiții imemoriale fixate cu strictețe în cadre mentalitare proprii. De altfel, Hanna Bota are experiența expediționară a unui antropolog, a explorat arhipelagul Vanuatu și triburile locale a căror lume este descrisă în cartea apărută ulterior la Editura Polirom, Ultimul canibal.
Intrarea în această lume exotică, de mister și basm oriental, pe care Eduard Said o înrăma sociologic, atribuindu-i un propriu cultural-civilizațional în Orientalismul, iar Pierre Lotti o romanța, are forma și relevanța romanului de aventură și a romanului de dragoste. Geografia ei se dispensează de o cartografie precisă, deși reperele nu lipsesc, nu însă și de poezie, acolo unde prozatoarea înconjoară afectiv spațiul cu o plasă fină a emoțiilor și sublimărilor estetice. Personajul principal, Carol, este probabil sas, locuiește în partea săsească a Bistriței, într-o casă cu arhitectură săsească, are un nume germanic, dar prozatoarea este zgârcită cu amănuntele. În orice caz, Carol a divorțat de soția sa, „teutona“ Ingrid, cu care avea o relație toxic-pasională de tipul dragoste-ură, lăsând în urmă un copil „cam mototol“, aflat la vârsta adolescenței, uitat aproape complet în roman și căruia tatăl pare să nu-i poarte nici cea mai mică afecțiune. S-a reorientat profesional lucrând în domeniul chirurgiei plastice la remodelarea 3D a chipului sau trupului virtual, așa cum ar trebui să arate în urma intervenției chirurgicale. După un stagiu francez, Carol s-a mutat în portul de la Marea Mediterană, Tunis, capitala Tunisiei, lucrând în cadrul cabinetului de chirurgie estetică a doctorului Abdul, persoană extrem de influentă. Dincolo de avantajele pecuniare, mutarea în lumea orientală are o motivație mai profundă: căutarea depărtării, a izolării, a redescoperirii de sine, „intimitatea cu sine însuși“. În orizontul acestei depeizări melancolic-bovarice proiectează Carol călătoria menită să refacă traseul lui Hannibal în campania sa de cucerire a Romei, atras poate de destinul celui care a ezitat fatal în fața distrugerii Imperiului pe care urma să se clădească întregul edificiu european: „(…) dorea să-l redescopere pe Hannibal, să-l „vadă“ domnind în Cartagina, să regăsească drumul parcurs de la primul pas al elefanților, călători în jurul coastelor Mediteranei, trecerea Alpilor, întâlnirea cu o Romă obosită și speriată, până la refuzul fără noimă al cuceririi.“ Pe lista clienților bogați ai doctorului intră, la un moment dat, chiar și președintele țării, ceea ce îl introduce pe Carol fără voia lui într-o afacere politică, un complot care are drept consecință asasinarea fiului președintelui, crimă de care este acuzat. Prozatoarea amână indefinit lămurirea circumstanțelor în care are loc crima, romanul debutând ex abrupto cu transportarea lui Carol, ținut prizonier într-o cușcă, către o destinație necunoscută, cu ajutorul unei facțiuni ostile regimului, facțiune numită Rezistența. Această extracție-răpire este menită să-l salveze din rațiuni care rămân obscure, și după un episod de violență, Carol este înconjurat ulterior cu respectul datorat unui trimis al lui Allah, predestinat să salveze statul de intruziunea străinilor, de concesiile făcute acestora pe plan politico-economic, de apropierea regimului de civilizația occidentală. Carol este dus într-un oraș al troglodiților, cu locuințe alveolare, săpate în stâncă, unde este încredințat temporar unui bătrân care servește drept gazdă cu tot dichisul unei ospitalități orientale, primul autentic reprezentant al unei lumi vechi, cu tainele, obiceiurile și filozofia ei de viață.
De acolo este luat în grabă și încredințat conducătorului unei caravane, care străbate deșertul pe un traseu cunoscut doar câtorva călăuze experimentate. Hagi Moez, unul dintre personajele memorabile ale cărții, este una dintre ele, cel de-al doilea ambasador al acestei lumi îndepărtate în care se intersectează labirintic toate drumurile de nisip ale deșertului și neamurile care-l locuiesc de milenii, traversându-l cu ajutorul cămilelor, corăbiile deșertului. Regimul unei supravegheri atente devine inutil în mijlocul deșertului, Carol este scos din cușca sa și lăsat liber, cu excepția situațiilor când caravana ajunge în anumite oaze unde se întâlnesc oameni și, din precauție, șeful caravanei vrea să prevină o tentativă de evadare.
Călătoria dobândește treptat semnificația unui scenariu inițiatic punctat în pasaje evidențiate cu italice de adevărate prize de conștiință, reflecții cu detentă filozofică, sure dacă vrem să întrebuințăm limbajul Coranului, în număr de patruzeci, după numărul zilelor petrecute în deșert de Carol, număr cu semnificație simbolică asupra căreia nu insist. Acestea sunt reluate la finalul romanului ca substitut al unui decalog personal. Din deșert Carol s-a întors cu tablele legii celei noi, dar pe care le va păstra pentru sine. Călătoria are și o dimensiune etnologic-antropologică când „străinul“, „prizonierul“ pătrunde în interiorul culturilor locale sahariene, explorând alteritatea acestei lumi nomade, dar este, în primul rând, o călătorie lăuntrică pentru care deșertul oferă spațiul potrivit rapelului la propria interioritate, devenind un spațiu al meditației cu privire la rosturile lumii, la destinul persoanei. Prozatoarea se confruntă aici cu dificultatea de a construi puntea lingvistică între lumea occidentală și cea sahariană. Îl înzestrează astfel pe Carol cu cunoașterea limbii arabe dobândită în cei trei ani de stat în Tunis, dar îl dotează și pe celălalt, Moez, cu știința limbii franceze, dobândită la o universitate occidentală: acest trecut european reprezintă o parte secretă a biografiei tuaregului reîntors în matca lumii sale cu o aversiune clară față de un Occident al cărui declin îl prevede și pentru care Michel Houellebecq a construit o distopie ironică a islamizării depline a Franței în romanul său Supunerea. Nu este primul, nici ultimul, privirea aceasta mefient-sceptică despre Occident au exportat-o cu succes occidentalii înșiși de la Oswald Spengler la Emil Cioran. În orice caz, discuția dintre cei doi devine prilejul unei reflecții în care Sinele profund și identitatea europeană sunt puse în joc atât în ecuația personală a unui destin care se reflectă sub forma fatalității rezumate în cuvântul maktoub, dar și în ecuația geopolitică sau civilizațională a unui Occident european care s-a întins asupra acestor populații în încercarea de a le modifica destinele și care sfârșește prin a deveni din invadator invadat în versiunea idiosincratic-destitutiv-revanșardă a lui Moez. Interesant, Carol nu-l contrazice pe interlocutorul lui, nici generalizările facile ale acestuia cu privire la lumea europeană, dar nici nu-l încurajează, preferând neutralitatea unui observator atras de aspectele spirituale ale acestei lumi.
Trebuie subliniat talentul prozatoarei de a creea o poezie subtilă a deșertului – așa cum o făcea și Michael Ondaatje în Pacientul englez, când descria, de pildă, numele diverselor vânturi care străbat Africa –, de a realiza o simbioză între peisaj și suflet, de a regăsi nuanțele unor sensibilități în care reflexul mentalitar se impune ca o pecete imuabilă a tradiției. Poezia aceasta cuprinde desenele făcute cu henna pe trupul bărbaților, dar mai ales al femeilor, un alfabet simbolic accesibil cunoscătorilor, privirea femeilor care concentrează întreaga lor feminitate ascunsă sub văl, dar și existența unui suflet cu alte acorduri, cu alte sonorități afective. Melodiei numelor arabe pentru veștminte i se adaugă o serie de obiecte ale tradiției, precum „lampa de iubire“ care măsoară timpul dragostei fizice, al porției de plăcere cuvenite fiecărei soții în conjugalitatea poligamă a triburilor deșertului.
O femeie a deșertului, o femeie tuaregă, Taklit, se distinge în această poveste printre alte câteva figuri feminine; femeile sunt partea de mister a acestei lumi, bune povestitoare, fiecare în felul ei o Șeherezadă, păstrătoare ale tradiției, mirajul unei lumi de poveste. Popasul în diferite oaze devine ocazia desfășurării poveștii fără sfârșit, o lume demnă de cele o mie și una de nopți, ancorată în universul ficțional care îi reține și forma gândului, filozofia de viață, forma afectului, expresia simțirii și forma gustului, rafinamentul estetic. Prozatoarea ridică dificultatea înțelegerii pentru că vorbitorii nu folosesc araba ca limbă comună, dar altfel își vorbesc dialectele, din care românul înțelege arareori câteva cuvinte. Cel cu care în schimb comunică ca de la egal la egal este conducătorul caravanei, Moez, care vorbește se pare impecabil franceza, adevărata lingua franca occidentală, dat fiind faptul că Tunisia a fost colonie franceză cu un regim mai lax decât cel al Algeriei. Pe un alt nivel de educație, Moez este reprezentantul Africii sahariene profunde, corespunde mutatis mutandis lui Takarit din romanul lui Luis Gardel, Fortul Saganne. Numai că, Moez devine purtătorul de cuvânt al antioccidentalismului occidental, discursul său aproape catedratic, cu un grad înalt de oficializare pare împrumutat, artificial, altfel decât omul. Vehiculând adesea neologismele tehnice ale discursului de aparat, Moez devine un altul, un european get-beget, cu parapon conspiraționist. Identitatea berberă este blurată de prozatoare, personajul apare scindat prin discurs, nu prin opțiunea ideologico-politică. „Crezi, străinule, că în țările voastre e libertate? auzi Carol vocea lui Moez continuând discuția întreruptă. Occidentul a dezvoltat în subsidiar un întreg sistem de restrângere a libertății de conștiință, a intimidării ființei. Ascunse sub masca protecției și securității individului, guvernele impun ascultarea convorbirilor telefonice, verificarea mesajelor pe internet, sunt montate camere de luat vederi peste tot, străzile sunt împânzite cu ele, încât poți fi urmărit pas cu pas, sistemele de securitate au toate datele indivizilor, nu doar pe cele de naștere, domiciliu, profesie, ci și cele legate de ființa intimă: crezuri, idei, activități, chiar mai mult, boli, preferințe de consum, lista prietenilor, articolele pe care le citești, la care reacționezi, totul. De ce? Ca să apere lumea de terorism? Păi, cu cât suntem mai urmăriți, cu atât e mai plină lumea de răutate, nu securitatea noastră e scopul, ci controlul, manipularea prin mass-media, «programe educaționale» și te miri câte altele, ca să fim toți o gloată!, toți înaintăm pe aceeași direcție și nu vedem dezastrul.“ Toate acestea vin din partea unui traficant de uraniu menit să obțină fondurile pentru înarmarea gherilelor tribale. Pe de altă parte, discursul cinic al doctorului Abdul care a intrat în cercul puterii demontează „idealismul“ și argumentele călăuzei, statul islamic teocratic controlează totul, libertatea de mișcare e tolerată atât timp cât servește unui scop, violența etatică e un instrument de putere, iar jocul politic implică crima din rațiuni de stat.
La fel, profilul identitar al lui Carol este neclar, nefinalizat, relația conflictuală cu soția vorbește despre o dimensiune psihologică a acestui eu, reflecțiile pe marginea situației dramatice (prizonierat, incertitudine, amenințarea cu moartea) ne vorbesc despre interiorizarea unei experiențe-limită, într-un cadru mai vast, pe care l-am putea numi filozofic, dar identitatea sa „națională“, „etnică“, rămâne oarecum obnubilată. Ce anume din faptul de a fi sas, dacă sas este, sau de a fi (cetățean) român răspunde în fața alterității civilizației nomade sahariene? A fi sas/român apare mai degrabă ca o etichetă lipită convențional. Ce anume din germanitatea lui se lasă comunicată, asumată, codificată dincolo de faptul că în aer plutesc acu zele aduse nazismului, lui Hitler personal? Lumea europeană nu are nici ea în Carol un reprezentant bine definit, nicidecum un avocat al valorilor ei. El este mai degrabă ecranul pe care Moez proiectează filmul propriilor sale resentimente. Există în roman un nespus, care ține de lipsă, de neîncheiere, cazul lui Carol și al lui Moez și un nespus care ține de mister cazul lui Taklit, de departe cel mai puternic, mai nuanțat, mai adâncit personaj al romanului, o reușită a prozatoarei.
În mod cert, titlul cheamă o bogăție polisemantică care merge de la parabolă politică la una ontologică, cușca este propriul sine din care sufletul trebuie să evadeze, să găsească calea către libertate și pentru care călătoria prin deșert oferă o mulțime de deschideri inițiatice. Prozatoarea a vrut să suprapună romanul inițiatic peste unul de aventuri și unul de dragoste, și de ce nu, peste unul exotic, realizând un palimpsest armonios, dar s-a lăsat atrasă și de o „ciocnire între civilizații“ după formula și designul ideatic al lui Samuel Huntington. În orice caz, reușitele sunt mult mai mari decât cele câteva mici deficiențe, iar Hanna Bota știe să confere finalului relevanța metonimică a părții care sintetizează și sublimează întregul.