Kamel Daoud (n. 1970) este unul dintre cei mai cunoscuți și traduși scriitori algerieni contemporani. A publicat mai multe volume de povestiri și cronici. Romanul său de debut, Cazul Meursault, contraanchetă (2013), a fost distins cu Prix Goncourt du Premier Roman, Prix François Mauriac și Prix des Cinq Continents de la Francophonie. Jurnalist cu opinii ferme legate de problema arabă, Daoud a devenit în 2014 ținta unei fatwa care cerea moartea sa pentru insulte la adresa religiei. Deși își dedică mare parte din timp literaturii, Daoud continuă să colaboreze cu articole în ziare prestigioase precum Le Point, The New York Times și Le Quotidien d’Oran. În 2024, romanul său Huriile (Editura Trei, 2025) a primit prestigiosul Prix Goncourt. Mai jos, un interviu în exclusivitate cu marele scriitor franco-algerian.
Cristian Pătrășconiu: Vă apără, vă protejează și mai mult Premiul Goncourt?
Kamel Daoud: Nu, mă expune și mai mult. În momentul în care ești un scriitor algerian și primești un premiu literar atât de prestigios în Franța, acesta este un eveniment supraîncărcat de istorie. Prin urmare, este întotdeauna suprainterpretat. De fapt, nu mai ești perceput ca un subiect, ci ești perceput, de o parte și de alta, ca un obiect politic.
Vă expune la ce, mai precis?
(râde) La tot! Sunt expus la procese de trădare în Algeria din partea elitelor locale. Sunt expus la atacuri foarte violente din partea islamiștilor, pentru că îi denunț în Franța. Sunt expus atacurilor extremei drepte algeriene, pentru că, din punctul lor de vedere, tot ce este universal reprezintă o trădare. Iar în Franța, sunt expus la deturnarea cuvintelor mele de către radicalii politici din extrema dreaptă, de exemplu. Pentru un om ca mine, care vine din Sud, este la fel de dificil să fie liber pe cât le-a fost și strămoșilor mei să fie liberi acolo, în Sud, la vremea lor. Dar nu sunt singurul: dacă luați pe cineva ilustru precum Albert Camus, el a trăit exact aceeași situație. De fapt, orice cuvânt pe care îl rostești este suprainterpretat. Toată lumea vrea să-i adopți și să-i îmbrățișezi poziția. Iar în momentul în care istoria devine isterizată, ficțiunea ajunge să fie acuzată de tot, de orice. Gândiți-vă la perioada comunistă: dacă luai scriitori români, de îndată ce vorbeau despre libertate, erau acuzați de imperialism.
Ce făceați când ați aflat că ați luat Premiul Goncourt? V-a surprins, unde erați?
Ah, acesta este un ritual foarte, foarte franțuzesc! În general, există trei liste: o primă listă în septembrie cu 15 candidați, apoi o listă de 8 și ulterior o listă de 4 finaliști. Când ești pe lista finală de 4, în ultima săptămână, de obicei stai cu editorul tău în biroul lui și aștepți să sune telefonul. Este o situație pe care am trăit-o deja de două ori: cu Meursault, contra-anchetă și cu Huriile.
În Huriile, corpul unei femei e un loc al memoriei, al istoriei. De ce ați ales să spuneți istoria Algeriei prin corpul și prin vocea unei femei, anume a unei femei?
Întotdeauna am considerat că o istorie trebuie povestită de cel care plătește cel mai mult sau de cel care câștigă cel mai mult. Pentru mine, aceasta este legea Șeherezadei din O mie și una de nopți: dacă nu continuă să spună o poveste, a doua zi dimineață este ucisă. Apoi, pentru că în timpul războiului civil, femeile au fost cele care au plătit cel mai mult. În ultimul rând, pentru că îmi place să scriu despre ceea ce nu cunosc. Așa devine interesant; dacă aș scrie despre ceea ce știu deja, m-aș plictisi. Iar femeia din fața noastră este ființa cea mai apropiată de noi, pentru că ne-a dăruit viața, dar este în același timp și ființa cea mai diferită, cea mai străină. Și nu în ultimul rând, pentru că atunci când războiul civil s-a încheiat, ucigașii, cei care au tăiat gâturi, au fost iertați. Li s-a spus: este amnistie, totul s-a terminat, deci e în regulă. Dar pe femeile care au fost răpite și violate, care s-au întors cu copii sau au revenit însărcinate, societatea nu le-a iertat și nimeni nu le-a cerut iertare.
Credeți că literatura poate să spună adevărul despre trecut pe care istoria oficială nu îl poate spune?
Am mai multă încredere în literatură decât în istorie, pentru că istoria depinde de puterea politică. Astăzi, să fii istoric în Algeria este o meserie foarte grea. Iar în țări marcate de violență politică, așa cum a fost și România, singurul loc în care adevărul își găsește un refugiu este literatura. E trist să spui asta, dar în general, tocmai atunci când există dictaturi și violențe politice apar mulți mari scriitori. Așadar, literatura narează ceea ce istoria sau jurnalismul nu pot expune.
Dacă ați putea să explicați puțin mai bine ce înseamnă a avea încredere în literatură… Pentru dumneavoastră, desigur.
Acum câteva luni, am primit un premiu în Suedia. Am ținut un discurs și mi s-a pus aceeași întrebare. Am povestit o întâmplare adevărată pe care am trăit-o eu însumi: un veteran al războiului de independență algerian, un domn foarte în vârstă, mi-a depănat o scurtă poveste trăită de el. Mi-a spus că, pe când era tânăr – avea 17 ani și lupta alături de militanții pentru independență (FLN) –, se ascunsese în portbagajul unei mașini. A dat peste un control al armatei franceze din perioada colonizării. Tânărul soldat francez, care avea poate 18 ani, a deschis portbagajul și l-a descoperit. Bătrânul mi-a povestit că l-a privit pe tânăr, iar tânărul l-a privit la rândul lui, ochi în ochi, timp de un minut. Apoi soldatul a închis portbagajul și le-a spus celorlalți colegi: „Nu este nimic aici“. Istoria vă va povesti despre războiul din Algeria, dar literatura este cea care redă acel minut de tăcere. Iar noi suntem mult mai sensibili în a înțelege acea tăcere decât cifrele reci ale istoriei, pentru că această poveste nu este una maniheană; ea nu va povesti binele pe o parte și răul pe cealaltă.
Algeria, în ceea ce scrieți, e un loc și un spațiu în care trecutul continuă să vorbească prezentului. Ce anume din trecutul Algeriei nu a fost încă suficient de explicit, de bine spus — și în sens negativ, și în sens pozitiv?
Din momentul în care istoria este politizată, nu mai este istorie, ci devine propagandă. Dacă la fiecare nou conducător se schimbă manualele școlare, înseamnă că istoria nu este stabilă. Atât timp cât nu îi lăsăm să lucreze pe istorici, pe scriitori, pe documentariști, pe artiști, pe medici, pe profesori și cercetători, nu putem avea o istorie adevărată. La ora actuală, Algeria este o dictatură despre care oamenii au foarte puține informații. Vă pot da exemplul a patru legi care tocmai au fost votate și adoptate: Tocmai s-a făcut executorie pedeapsa cu moartea, iar acum va fi practicată în Algeria. S-a instituit legea retragerii naționalității la decizia unui comitet de șase persoane pe care nu le cunoaște nimeni. Există o lege veche de 20 de ani care interzice să vorbești despre războiul civil, cea în virtutea căreia am fost și eu condamnat. În martie anul trecut, au votat și au adoptat o nouă lege care interzice să scrii sau să vorbești despre războiul de independență în afara discursului național oficial, sub pedeapsa cu 10 ani de închisoare. Cum vreți să aveți o istorie în acest caz? Atunci nu ne mai rămâne decât să scriem romane.
Literatura dumneavoastră poate să contribuie la un fel de împăcare cu trecutul, cu fantomele trecutului?
O sper în ceea ce mă privește. Nu știu pentru ceilalți, dar știu un lucru: sunt aici în România și vorbesc despre un război civil pe care nu îl cunoaște nimeni, iar asta scoate din minți regimul din țara mea. Acest roman — care nu este decât un roman — a fost atacat, condamnat, cenzurat. Am fost atacat tot timpul și trăiesc sub protecție. Asta nu înseamnă că am vreun mare talent, ci înseamnă că acest subiect și această istorie au o mare importanță. Dumneavoastră cunoașteți România: își mai aduce aminte cineva de numele comisarilor politici? Nimeni. Dar ne aducem aminte de numele marilor scriitori.
Să te împaci cu trecutul sau să ții deschise rănile acelui trecut și întrebările mari despre trecut? Ce anume trebuie să facă mai degrabă literatura din aceste două opțiuni?
Aceasta este întreaga dilemă a acestui roman. Cartea pune des o întrebare: oare pentru a fi fericit trebuie să uiți, sau pentru a fi precaut trebuie să le vorbești întotdeauna copiilor despre război, pentru ca ei să nu repete aceeași greșeală? Așadar, literatura este un paradox: ea vorbește prezentului despre trecut, iar trecutul devine prezent. Nu știu cum altfel să răspund la întrebare. Eu scriu o poveste pentru că am eu nevoie de ea, deși a scrie un roman este și un act colectiv. Uneori oamenii mă întreabă de ce a provocat acest roman atâtea reacții violente. Și eu le răspund: pentru că Algeria nu și-a ținut doliul! Nu romanul este de vină, ci țara mea este cea care nu a ținut doliu. Dacă aș fi fost rwandez, acest roman ar fi fost primit normal, pentru că Rwanda și-a ținut doliul și și-a respectat memoriul.
Am înțeles bine: romanul e, până la urmă, un act colectiv?
Din momentul în care îl publici, devine un act colectiv, da.
Literatura trebuie să fie incomodă? E musai? Literatura bună e musai să fie inconfortabilă?
Javier Cercas, romancierul spaniol pe care îl admir foarte mult, spune că literatura s-a născut din ambiguitate și din ironie. Înainte, eroii erau perfecți și erau plictisitori. Apoi l-am avut pe Don Quijote, care este seducător, idiot, înțelept și ironic în același timp.
Ceea ce face un roman este să scrie despre inconfort și să exploreze lucrurile pe care noi ni le ascundem nouă înșine. Eu nu sunt un politician. Nu am scris niciodată această carte sau alte cărți dintr-o perspectivă politică. La fel ca scriitorii din Europa de Est, nu suntem politicieni. Dar când nu te bucuri de libertate, ajungi, fără să vrei, să faci politică. Orice exilat este un politician: dimi – neața când își ia cafeaua, seara când se întâlnește cu prietenii sau foarte târziu în noapte când este singur și trist.
Libertate sau egalitate? Ce primează pentru dumneavoastră?
Libertatea. Eu nu cred în egalitate.
De ce? Și eu sunt tot pentru libertate, deci suntem pe aceeași pagină, dar vreau să aflu de la dumneavoastră de ce.
Egalitatea este un ideal, dar nu este o realitate. Ne naștem cu șanse inegale și ne luptăm, urcăm. Eu vin dintr-un mediu extrem de sărac, dintr-un mediu în care nu se citesc cărți, în care nici măcar nu se citește. Dacă totul ar fi fost egal, aș fi rămas la locul meu. În plus, m-am născut într-o țară comunistă și detest comunismul.
Franța sau Algeria? Ce alegeți?
Nu contează, lucrurile nu se pun așa. Îmi place să trăiesc. Iar o țară, așa cum am spus și ieri, nu este doar un drapel; este locul în care ai vrea să-ți vezi copiii crescând. Astfel, Franța îmi oferă cultura, libertatea, protecția, mă primește și mă onorează cu premii. Iar Algeria îmi oferă tot restul: pământul, rădăcinile, istoria, pe ai mei, amintirile mele. Când te uiți, există rădăcinile și există recolta: Algeria este rădăcina, iar Franța este recolta vieții mele. Știți, în romanul Meursault, există o dedicație pentru copiii mei. Oamenii cred că este o expresie poetică, dar este realitatea. Am dedicat romanul copiilor mei — pe atunci aveam doi, o fiică și un fiu — și am scris: „Pentru ochii mei deschiși“. Pentru că fiica mea, când era foarte mică, m-a întrebat: „Tati, e adevărat că băieții sunt mai buni decât fetele?“. Iar eu i-am spus: „Aceasta ești tu, acesta este fratele tău; vezi vreo diferență între voi?“. Este un lucru valabil și pentru Franța și Algeria.
Orient sau Occident, în continuarea aceluiași portret, a acelorași provocări?
Nu are niciun sens. Știți ce înseamnă cuvântul Magreb? La origine, cuvântul înseamnă „occidental“ (apus de soare). De fapt, noi suntem occidentalii arabilor și suntem arabii occidentalilor! Arabii nu ne consideră occidentali, iar occidentalii spun că suntem arabi. Deci nu sunt nici oriental, nici occidental.
Pe ce pariați mai mult: pe tradiție sau pe modernitate?
Pe modernitate. Pentru că tradițiile sunt doar niște rădăcini. Și îmi pare rău, este important, este necesar, dar nu este suficient. Dacă nu avem decât o țară a rădăcinilor, vom muri de foame. Îmi place tot ce este nou, îmi place ca viața să reînceapă în fiecare zi, îmi place ceea ce este inventat și creat, îmi place riscul, îmi place noutatea. Apoi, vin dintr-o țară care sublimează tradiția pentru că nu a fost capabilă să-și construiască un prezent. Când te naști într-un mic stat socialist, primul lucru pe care îl înveți este plictiseala. Așadar, orice noutate este o fericire acolo.
In-between, a fi între, e o condiție fertilă sau o condiție ideală, ori o condiție privilegiată, chiar dacă uneori incomodă, pentru a fi scriitor?
Nu neapărat între două lumi. Cred că un scriitor este un nomad, cineva care călătorește tot timpul. Această condiție și această precaritate te fac să scrii, pentru că fiecare zi este o zi nouă. Nu ești între două lumi; dimpotrivă, când călătorești ești chiar în centrul lumii. În vocația de scriitor intră mulți factori: există certitudinea că nu ești niciodată cu adevărat un scriitor, așa că încerci să scrii de fiecare dată pentru a dovedi contrariul; există precaritatea apartenențelor (mie nu-mi place ideea de identitate fixă); există pasiunea pentru libertate, dorința de a fi liber; există un interes pentru restul lumii; și există un egoism, pentru că trebuie să-ți iubești propria viață pentru a ți-o apăra. Nu pot explica exact cum se declanșează asta, dar toți scriitorii pe care îi cunosc au o preocupare profundă pentru libertatea lor. În acest moment citesc scrisorile pe care unii scriitori i le adresau lui Stalin la acea vreme în URSS. Sunt incredibile, pentru că i se adresau lui Stalin cu o libertate uimitoare!
Ce pierde un scriitor atunci când e citit politic sau când e redus la identitatea sa națională?
Este agasant, pentru că oamenii nu încearcă să vadă ce ai avut de spus, ci încearcă să vadă de unde provii. Ești redus la o apartenență și ești privit de sus. Dar nu sunt supărat pe oamenii aceștia. Sincer, am să spun ceva ce mi se va reproșa, ca de fiecare dată: dacă strămoșii mei nu ar fi fost niște învinși, eu nu m-aș fi aflat astăzi în această situație. Deci nu sunt supărat pe cei care au învins.
Ce anume credeți că poate să facă literatura și nu pot face politica, istoria, jurnalismul și așa mai departe? Care este superputerea literaturii?
Jurnalismul informează, ceea ce este deja enorm, pentru că cel care controlează informația controlează puterea. Este un instrument major pentru a controla opiniile și pentru a fabrica realul. Cât despre literatură, se spune că ea schimbă lumea… Poate că este adevărat, nu știu, dar există un mănunchi de dovezi. De exemplu, când văd că dictatorii sunt foarte preocupați de literatură pentru a o interzice, îmi spun că ea este totuși importantă. Al doilea lucru este că am remarcat că o carte schimbă o persoană care a citit-o, iar acea persoană poate schimba la rândul ei o altă persoană care nu a citit cartea. Cititorul unei cărți schimbă și el lumea. Literatura ajută la menținerea adevărului atunci când adevărul este șters. Generației fiicei mele îi spun: „Atenție, a fost un război în care s-a ucis, nu trebuie să aveți încredere în anumite ideologii!“. Iar restului lumii îi spun: „Atenție, nu trebuie să urâți musulmanii, dar fiți precauți cu islamiștii!“. Așadar, cred că literatura rămâne impor – tantă. În ce mă privește, în țara mea m-au condamnat la închisoare și au emis două mandate interna – ționale de arestare împotriva mea pentru un roman, în timp ce ucigașii din războiul civil sunt liberi. Îmi spun că, în acest caz, literatura este importantă. Uneori am și o altă explicație: îmi spun că dictatorii sunt de fapt niște scriitori ratați. Noi scriem cărți cu hârtie și cerneală, iar ei inventează o ficțiune cu armata și cu poliția secretă.
Să zicem că sunt două mari școli de gândire: literatura care vindecă și literatura care scormonește ori întreține o rană. Cărei școli îi aparțineți mai degrabă?
Când ești fericit, nu ai nevoie să scrii. Când mă aflu într-un loc frumos — uneori sunt invitat în vile superbe și mi se spune: „E atât de frumos aici, puteți scrie“ –, le spun: „Nu, e prea frumos, nu am să scriu!“. Cum să te închizi în casă când e atât de frumos afară, ca să scrii cărți? Nu e natural. Dar literatura nu este un exercițiu de nefe – ricire; ea ne oferă speranță și renaștere. Când citiți un roman, există întotdeauna un arc narativ: începe cu ceea ce eu numesc moartea și se termină cu sens, cu renașterea. A scrie un roman înseamnă să pleci dintr-o situație în care nu există nicio speranță și să ajungi la o situație în care există cel puțin o speranță. Apoi, ea permite împărtășirea. Iar o durere împărtășită este o durere care scade în intensitate, care se liniștește. Toată problema când suferi enorm este că îți pierzi limba. În acest roman, femeia regăsește limba. Iar din momentul în care începi să-ți povestești o suferință, ea devine mai ușoară. E un lucru vechi de când lumea. În acest sens, literatura vindecă. Ea nu îți garantează că nu vei suferi, dar îți spune că nu vei suferi singur.
Cum arată sau cum vă imaginați că arată un scriitor fericit?
Este un scriitor care are grijă de grădina lui în loc să scrie. Sau cineva care își face siesta, ca mine, în loc să scrie!
Pentru dumneavoastră ce înseamnă astăzi să fii liber? Și dacă ideea pe care o aveți astăzi despre libertate este în mare aceeași cu cea pe care o aveați, să zicem, acum 30 de ani?
Întotdeauna aceeași. Visez să reconstruiesc o singură zi din viața mea în care am fost fericit. Îmi aduc aminte de acea zi. Uneori visez să regă – sesc fiecare obiect din acea zi și să o reconstitui. Cred că o viață întreagă înseamnă încercarea de a reconstitui un moment de fericire perfectă pe care l-ai cunoscut. Eram tânăr, aveam o mulțime de cărți, priveam copacii pe fereastră, mama mea trăia… Pentru mine, aceea a fost ziua perfectă.
Ultima întrebare: a fi liber în literatură ce înseamnă pentru dumneavoastră?
Sunt liber atunci când scriu. În momentul în care sunt cufundat într-un text, cum a fost în această dimineață, mă simt justificat, simt că îmi merit viața, mă simt împlinit. Iar după ce termin, apare durerea. Pentru că știu că voi fi atacat, că i se va face rău soției mele (așa cum s-a mai întâmplat) și copiilor mei. Occidentalii nu au o istorie a dictaturii și nu pot înțelege anumite lucruri. Ei văd în tine un erou pentru că ai spus niște lucruri, dar nu știu ce simți când te întorci seara acasă și te uiți în ochii soției tale pe care dictatura a atacat-o, sau când fiul tău te întreabă: „De ce nu ne putem întoarce la noi acasă?“, și adaugă: „De ce ai scris această carte care ne împiedică să ne întoarcem acasă?“. Cei care nu au cunoscut dictatura nu știu că ea poate atinge și distruge viața intimă, că poate corupe iubirea. Cei care nu au trăit într-o dictatură nu știu cum e să vezi oameni pe care îi iubești apărând la televizor, acolo, și denunțându-te pen – tru că nu au de ales. Nu știu ce înseamnă teama în fiecare zi, în fiecare oră. Cei care nu au cunoscut dictatura nu vorbesc aceeași limbă cu tine. De aceea, singurul loc în care mă simt puțin în siguranță este atunci când scriu. Iar când ridic ochii și mă uit în jurul meu la propria-mi familie care plătește alături de mine, regret. Cer scuze, dar nu știu să fac altceva.
Dacă îmi permiteți, reflectând la ce spuneați acum, mai am o întrebare, o mică nuanță: ați fi putut trăi fără această durere de care vorbiți, nu? Adică nu aveți nevoie de ea, e ceva în plus, e o povară.
Cum aș fi putut trăi fără această durere?
Adică viața dumneavoastră ar fi fost mai simplă fără durerea asta, fără să fi scris?
Adică fără să scriu? Eu cred că destinul nu este ceea ce ni se întâmplă; cred că destinul este ceea ce nu putem evita. Eu am visat întotdeauna să scriu cărți ca Jules Verne. Dar când un scriitor algerian scrie precum Jules Verne, se va spune că face politică. Dacă un scriitor român din perioada dictaturii scria orice fel de poezie, ea avea să fie citită ca un act politic. Nu aveai cum să scapi de asta. Dacă m-aș fi oprit din scris, m-ar fi hărțuit, pentru că mi-ar fi cerut să scriu pentru ei. Nu există altă soluție. Nu există soluție.
