Pe 7 octombrie 2023, teroriștii Hamas au năvălit în kibbutz-ul Be’eri, dând violent peste cap viața construită de Eli Sharabi alături de soția sa, Lianne, și de fiicele lor adolescente. Târât afară din casă, sub ochii familiei, a fost aruncat în întunericul sufocant al tunelurilor din Gaza, unde urma să îndure 491 de zile de captivitate.
Eli Sharabi s-a mutat în adolescență în kibbutz-ul Be’eri și s-a căsătorit mai târziu cu Lianne, cu care a avut două fiice, Noiya și Yahel, în vârstă de șaisprezece și treisprezece ani la data asasinării lor. A fost unul dintre liderii campaniei pentru eliberarea ostaticilor din Gaza. Ostatic – cartea sa de memorii din captivitatea Hamas, publicată recent și în limba română (la Editura Polirom, traducere de Roxana Olteanu) – este cea mai rapid vândută carte de nonficțiune din istoria Israelului și laureată a National Jewish Book Award 2026. Mai jos, un interviu – oferit în exclusivitatea revistei ROMÂNIA LITERARĂ – cu Eli Sharabi.
Cristian Pătrășconiu: În timpul celor 491 de zile, cât ați fost ținut ostatic în tunelurile Hamas, de câte ori ați văzut soarele și pentru cât timp de fiecare dată?
Eli Sharabi: În primele 52 de zile, am fost ținut în casa unei familii palestiniene, la suprafață. Așa că, din când în când, puteam să văd soarele. Dar, după aceea, timp de 440 de zile, am fost în subteran, la 50 de metri adâncime. Am văzut lumina zilei o singură dată.
Cumplit… Cum arată un asemenea tunel?
Ei bine, mai întâi cobori pe o scară până la 50 de metri sub pământ și e beznă. După ce mergi aproximativ 10 minute, ajungi la niște „camere“; uneori ai saltele, iar alteori te întinzi, pur și simplu, pe pă mânt. Uneori ai lumină, alteori nu. Uneori ai mâncare, alteori nu. Cam aceasta este situația…
Cum este posibil să trăiești într-un tunel sau în asemenea tuneluri?
Încerci să te ferești de toate aceste condiții insalubre, de umilință și de fricile care te cuprind; uneori sunt șobolani în jurul tău, alteori teroriștii te amenință că te vor ucide dintr-o clipă în alta. Încercam să trecem peste toate acestea, să mai depășim o zi, și încă o zi, și să sperăm că ziua eliberării va veni curând.
Înainte de experiența dumneavoastră, ați citit despre experiențele altor ostatici? Dacă da, v-au ajutat acele lecturi, acele cărți?
Nu, nu citisem nimic. Cu câțiva ani înainte de 7 octombrie, Gilad Shalit fusese în captivitate timp de cinci ani și jumătate. Așa că știam cu toții despre acel caz, l-am trăit. Asta îmi amintesc. Dar nu știam prea multe despre condițiile în care fusese ținut, pentru că nu a vorbit prea mult despre asta, cel puțin nu în presă.
Ce s-a întâmplat în acea zi, pe 7 octombrie? Vă rog să faceți un scurt rezumat pentru cititorii români.
Da, a început, după cum se știe, la ora 6:30 dimineața. Am sărit din pat. Se auzeau sirenele în Be’eri, în kibbutz. Sirenele ne anunțau că din Gaza fuseseră lansate rachete spre noi, așa că trebuia să ne adăpostim în camera de siguranță. Eram obișnuiți cu asta; se întâmpla o dată la șase luni, sau o dată pe an. Așa că nu am intrat în panică. Pur și simplu am luat fetele din camerele lor și le-am dus cu noi în camera de siguranță. Eram convinși că va dura cinci sau zece minute, dar, din păcate, nu s-a oprit ore întregi. După o oră, apoi două, apoi trei, am înțeles că teroriștii invadaseră Be’eri. Au început să omoare oameni, iar noi am început să citim mesajele pe care copiii le scriau în grupurile lor de WhatsApp. Am înțeles că situația era scăpată de sub control și că, probabil, aveau să ajungă și la casa noastră. Am hotărât să nu opunem rezistență. Plănuiam să le spunem despre pașapoartele britanice ale lui Lianne și Noiya. Eu nu am unul, din păcate. Așa că am presupus că eu voi fi răpit, iar pe ele nu le vor atinge datorită pașapoartelor britanice. Acesta era planul nostru. După mai bine de patru ore petrecute în camera de siguranță, au ajuns la casa noastră. Au început să distrugă lucruri, să încerce să deschidă ușa camerei de siguranță și să tragă în ea. Lianne și cu mine ne-am aruncat peste fiicele noastre, le-am acoperit cu trupurile noastre și i-am implorat să se oprească. După câteva secunde, s-au oprit, iar noi am verificat dacă cineva fusese rănit. Apoi le-am vorbit despre pașapoartele lor britanice. Au înțeles totul. După câteva minute, l-am auzit pe liderul acelor teroriști spunându-le să mă scoată afară. Teroriștii mi-au spus să ies. Înțeleg araba, așa că am înțeles. Acela a fost momentul în care le-am strigat fiicelor și soției mele că mă voi întoarce. Și, până în ziua în care am fost eliberat, după 491 de zile, am fost sigur că planul nostru funcționase și că ele supraviețuiseră zilei de 7 octombrie. Din nefericire, au fost ucise la cinci minute după ce am fost răpit, chiar în casa noastră. Au fost împușcate în cap. Da. Asta s-a întâmplat pe 7 octombrie. M-au răpit. Am ajuns în Gaza, unde am fost aproape linșat de o mulțime de civili, până când teroriștii au reușit să mă smulgă din mâinile lor și să mă ducă în casa unei familii palestiniene. Am stat acolo 52 de zile, iar după aceea 440 de zile în tunelurile Hamas.
Cum arăta chipul primului terorist pe care l-ați întâlnit atunci, la 7 octombrie. Ochii lui, chipul lui.
Teroriștii Hamas – cred că oamenii știu cum arată – purtau verde, cum se spune, un fel de bandană pe cap și aveau arme, iar zece dintre ei au năvălit în casa noastră. Unul dintre ei a fost primul terorist pe care l-am văzut. Și, desigur, în cele patru ore de dinainte auziserăm tot ce se întâmpla în jurul nostru: toate gloanțele, toate împușcăturile, exploziile. Așa că știam că aveau să intre și în casa noastră.
O întrebare delicată. Ce fel de oameni sunt membrii Hamas? Adică: sunt oameni ca noi sau sunt fiare, monștri?
Ei bine, depinde cum vreți să-i definiți, dar, desigur, sunt oameni ca noi: respiră, mănâncă, dorm. Însă, din păcate, au fost crescuți sub o îndoctrinare severă pentru a crede că noi, israelienii, evreii, ne trezim în fiecare dimineață cu dorința de a-i ucide. Asta îi învață în școli, în moschei, peste tot în Gaza. Așa că cei mai mulți sunt plini de furie și, dacă nu ar fi primit ordinul să ne țină în viață ca monedă de schimb pentru prizonierii lor, desigur că le-ar fi plăcut să ne împuște. Asta e. Aceștia sunt oamenii.
Când ați plâns în timpul captivității? Sau, poate că în acea perioadă, plânsul era mai degrabă un lux?
Ei bine, unii dintre ostatici plângeau din când în când. Eu am avut lacrimi în ochi doar când mi-au spus că soția și fiicele mele fuseseră văzute la protestele din Tel Aviv, ținând fotografii cu mine. A fost foarte emoționant pentru mine. Așa că am plâns vreo 10–20 de secunde. Și atât. Nu credeam că plânsul în captivitate avea să-mi dea putere. Căutam doar surse care să-mi dea puterea de a trece de încă o zi, și încă una, pentru a supraviețui acelei perioade. Așa că aproape că nu am plâns.
Dar era o minciună în privința soției și a fiicelor dumneavoastră…
Desigur că era o minciună. Desigur că era o minciună. Dar, slavă Domnului, slavă Domnului, nu mi-au spus că soția și fiicele mele fuseseră ucise. Spuneau tot timpul că Hamas nu ucide femei și copii. Și, desigur, știți cifrele din 7 octom brie. De fapt, ei mint în aproape toate privințele. Nu-i credeam niciodată.
Adineaori v-am întrebat despre plâns, dar ați râs vreodată acolo?
Despre plâns, da…
Ați râs vreodată acolo, în închisoare?
Mult, mult. După ce primul armistițiu s-a încheiat, pe 30 noiembrie, am înțeles că ambele părți urmau să reia războiul. Am înțeles că avea să dureze până să fim eliberați. Nu credeam că vor mai trece încă 14 luni, dar am înțeles că va dura. Așa că ne-am dat seama că nu puteam să ne trezim în fiecare dimineață așteptând să fim eliberați, întrebându-ne de ce nu ne eliberează și să ne lăsăm cuprinși de deprimare. Am decis, așadar, că aceasta era acum casa noastră. Urma să avem o rutină în fiecare dimineață. Ne trezeam și știam ce aveam de făcut. Știam că urma să ne rugăm. Știam că urma să facem puțină mișcare, pentru că nu ne mișcam prea mult și aveam picioarele în lanțuri permanent, dar trebuia să ne mișcăm puțin trupurile, fiindcă înțeleseserăm că nu era deloc sănătos să stăm așa, fără să ne mișcăm. Și vorbeam mult, râdeam, cântam. Încercam să petrecem cât mai mult timp în mod cât de cât normal.
Am putea spune că era o strategie de rezistență?
Am făcut ceea ce simțeam că era cel mai bine și că ne ajuta să supraviețuim acelor zile și tuturor dificultăților: umilinței, violenței, lipsei de hrană. Așa că am făcut tot ceea ce simțeam că ne ajuta să trecem prin acea perioadă și ne dădea putere.
Ați avut vreodată ocazia să evadați?
În primele 52 de zile, am crezut de trei sau patru ori că aș putea evada, dar am înțeles că, dacă vreau să-mi țin promisiunea făcută fiicelor mele că mă voi întoarce la ele, nu aveam prea multe șanse să supraviețuiesc, singur, afară, în Gaza. Știți, eram ținut în mijlocul unui cartier locuit de oameni ai Hamasului. Și am înțeles că dacă evadez din locul în care eram ținut, mă vor ucide afară. Nu voi supraviețui afară. Așa că nu am făcut-o.
Care au fost cele mai grele momente prin care ați trecut în timpul captivității?
Au fost, aș putea spune, trei momente în această perioadă de captivitate care au fost mai grele decât celelalte. Primul a fost când ne-au mutat de la suprafață în subteran. Acela a fost, desigur, cel mai cumplit coșmar al nostru. Știam despre tunelurile Hamasului și nu voiam să trăim într-un loc în care, aproape tot timpul, este întuneric. Ne era teamă de asta. Acesta a fost primul moment. Al doilea a fost când m-au bătut foarte rău și mi-au rupt coastele, astfel încât nu am putut respira cum trebuie timp de două sau trei luni. Iar al treilea cred că a fost, de fapt, o perioadă, nu un moment anume: cu șase sau șapte luni înainte de sfârșitul captivității, ne-au redus porțiile de la două mese la una pe zi. Așadar, o singură masă, după care trebuia să mai aștepți 24 de ore până la următoarea și nu știai niciodată dacă avea să vină. Iar când spun masă, nu este o masă așa cum vă imaginați, așa cum mâncați într-o zi; o masă însemna un bol de paste sau un bol de orez ori o pită și jumătate.
Cum a fost prima dumneavoastră zi de libertate?
Uau, a fost un carusel de emoții, pentru că eram foarte, foarte fericit că, în sfârșit, după 491 de zile, urma să-mi întâlnesc familia și prietenii și să mă simt din nou în siguranță. Așa că eram foarte, foarte emoționat, desigur, până când Crucea Roșie m-a transferat IDF-ului. Însă, la graniță, după ce Crucea Roșie m-a transferat, asistenta socială a armatei m-a anunțat că mă așteptau doar mama și sora mea, nu și soția și fiicele mele. Atunci am înțeles că Lianne și fetele nu supraviețuiseră zilei de 7 octombrie. Iar asta a fost, de înțeles, devastator. A fost ca o lovitură de ciocan în moalele capului. Dar, de atunci, sunt în continuare înconjurat de foarte multă iubire din partea prietenilor și a rudelor mele. Iar ei mă ajută să aleg viața în fiecare zi.
Putem spune că există așa ceva precum prima zi a restului vieții dumneavoastră?
Prima zi a restului vieții mele…
Da.
În acel moment, în primele zile petrecute în spital după ce m-au eliberat, am simțit că mi-am primit viața înapoi. Am primit o a doua șansă de a trăi. A fost ca o renaștere, ca și cum m-aș fi născut din nou, și am hotărât să trăiesc o viață deplină, plină de sens, și să fac multe lucruri pe care nu le făcusem până atunci. Și este o promisiune făcută soției mele, fiicelor mele și fratelui meu mai mare, care a fost ucis în captivitate. Le-am promis că nu voi lăsa pe nimeni să-i uite. De atunci, particip la numeroase evenimente în întreaga lume, unde vorbesc public, și am scris această carte; acesta este felul în care îmi țin promisiunea.
Au acum unele cuvinte un înțeles diferit pentru dumneavoastră? Vreau să spun, un înțeles mai adânc, mai profund, după experiența cumplită prin care ați trecut?
Da, de pildă, dacă este vorba despre familie. Toate lucrurile elementare din viață, pe care le considerăm firești. Pentru mine, familia a fost întotdeauna importantă, dar, desigur, după ce mi-am pierdut întreaga familie – soția, fiicele și fratele mai mare – a căpătat și mai multă însemnătate. Să deschizi frigiderul și să-ți poți alege mâncarea ori de câte ori vrei să mănânci, orice vrei și cât vrei, de pildă, să poți face duș când vrei. Ne spălam o dată la șase săptămâni, cu o jumătate de găleată de apă rece. Așa că, desigur, toate aceste lucruri elementare ale libertății sunt neprețuite pentru mine.
Două întrebări legate una de cealaltă. Prima este puțin mai dificilă. Ce v-a răpit această captivitate în mod permanent și irevocabil?
Această captivitate mi-a răpit ceva, după ce am purtat foarte, foarte multe conversații cu cei care mă țineau captiv. După cum am spus, înțeleg și vorbesc puțină arabă, așa că puteam purta conversații cu ei. Și am înțeles că, dacă până atunci credeam că avem vreo șansă pentru o pace în viitor cu vecinii noștri, cu palestinienii, jihadul este mult mai puternic decât ne putem imagina. Și, de fapt, le controlează viețile. Acesta este singurul lucru pe care îl văd: se trezesc dimineața și se gândesc la toate modurile în care îi pot ucide pe toți evreii, pe israelieni. Iar apoi, de fapt, vorbesc despre a ajunge în SUA, în întreaga Europă, pentru că ei cred că singura religie care ar trebui să existe în lume este islamul. Și a fost foarte, foarte trist pentru mine să înțeleg acest lucru în captivitate.
Pe de altă parte, am putea privi lucrurile și astfel: există ceva prețios, poate chiar extrem de prețios, pe care această captivitate vi l-a oferit, ceva ca un dar foarte de preț?
Darul prețios este să apreciez tot ceea ce am. Și am multe: o am pe mama, am frați și surori, am prieteni extraordinari, am, știți, libertatea mea acum. Probabil că înainte de 7 octombrie nu m-aș fi gândit astfel la aceste lucruri. După cum am spus, noi, oamenii, ne trăim viața de zi cu zi, iar faptul că ne trezim în patul nostru, că facem un duș, și așa mai departe, ni se pare firesc, și îl tratăm cu ușurătate. Însă acum înțeleg. Pot aprecia mai mult aceste lucruri.
Persoana sau persoanele care v-au pus cătușe și lanțuri… Ce anume nu v-au putut lua sau fura niciodată cei care v-au ținut ostatic?
Ei bine, nu au putut niciodată să ajungă în mintea mea, la gândurile mele, așa că puteam să mă gândesc la tot ce voiam. Puteam să-mi păstrez speranța, iar ei nu mi-o puteau fura. Îmi puteau răni trupul, puteau încerca să-mi rănească spiritul, dar repet puteam să mă gândesc la orice voiam, să-mi imaginez orice voiam, iar la asta nu aveau cum să ajungă.
Care a fost lucrul cel mai greu de descris, în această carte a dumneavoastră extraordinară?
Desigur, ultimul capitol, cel în care merg la cimitir, a fost foarte greu de scris și de exprimat, pentru că a însemnat să retrăiesc totul. La o săptămână după eliberare, fiind încă în spital, i-am rugat pe membrii familiei mele să mă ducă la cimitir. Era foarte important pentru mine să închei acest lucru, pentru că nu fusesem acolo în ziua înmormântării. Mai întâi, desigur, le-am cerut iertare soției și fiicelor mele pentru că nu le-am protejat suficient de bine. În al doilea rând, le-am promis că nu voi lăsa pe nimeni să le uite. Iar în al treilea rând, le-am spus că, de atunci înainte, voi face multe lucruri care, sper, le-ar fi făcut să fie mândre de mine. Aceasta a fost partea cel mai greu de scris în carte.
Domnule Sharabi, cum a fost posibilă ziua de 7 octombrie 2023? Nu doar din perspectivă istorică sau politică, ci, dacă pot spune astfel, din perspectivă filosofică, existențială: de ce, din nou, după atâta sânge vărsat în trecut, după Holocaust, după atâtea războaie, de ce 7 octombrie 2023? Cum a fost posibil?
Ne-am pus și noi această întrebare, ca locuitori ai statului Israel: cum a putut să se întâmple așa ceva? Avem cea mai puternică armată din regiune și credeam că trăim într-un loc în care ea ne poate proteja întotdeauna. De mult timp, de aproape trei ani, ne întrebăm acest lucru și nu avem răspunsuri despre cum a fost posibil să ni se întâmple acest lucru. Din păcate, guvernul a refuzat să investigheze. Sper ca după alegeri lucrurile să se schimbe și să putem primi niște răspunsuri. Am ajuns în acel punct al vieții noastre în care, într-o singură zi, 1.200 de civili au fost uciși, măcelăriți. Așadar, există multe întrebări despre acea zi; încercăm să le formulăm și sper că vom primi curând răspunsuri.
Răul este, într-adevăr, atât de puternic. Răul care vine de la Hamas, și răul din această lume…
Da, desigur, desigur. Este o nebunie. Este o nebunie. Oamenii au această furie și sunt pregătiți să ucidă doar pentru că religia le spune să facă asta sau, știți, pentru că luptă pentru pământ ori nu știu pentru ce. Este o nebunie. Îmi doresc ca în viitor să vedem altceva. Îmi doresc, asemenea majorității israelienilor, ca în viitor să vedem pace. Îmi doresc, îmi doresc…
Ce întrebare despre captivitatea dumnea voastră nu v-a pus nimeni până acum, dar poate v-ați dori ca să v-o pună cineva?
Cred că am acordat sute de interviuri despre captivitate și am fost întrebat aproape totul. Însă chiar ieri am fost intervievat și, în sfârșit, cineva mi-a pus o întrebare care nu-mi mai fusese adresată: de câte ori mi-au apărut soția și fiicele în vise de când am fost eliberat. A fost o întrebare foarte surprinzătoare și mi-aș dori să le visez mai des.
Ostatic timp de 491 de zile în mâinile Hamas. Este cartea dumneavoastră și o modalitate de a respira din nou?
Da, desigur. Tot ceea ce fac de la eliberare – discursurile, evenimentele din întreaga lume, întâlnirile cu comunitățile evreiești, discuțiile despre cartea mea, toate aceste interviuri și scrierea cărții – face parte din vindecare și este pentru mine un proces foarte terapeutic. Și, probabil, tocmai de aceea nu am PTSD: pentru că vorbesc despre asta tot timpul. Nimic nu mă ia prin surprindere. Astfel, totul a ieșit din mine, din corpul meu.
Dar mai visați tunelurile Hamas?
Nu, nu am asemenea factori declanșatori. Îmi amintesc fiecare moment al captivității, dar nu există ceva de acest fel care să mă asalteze în vise, în timpul zilei sau să-mi declanșeze asemenea reacții. Nu am așa ceva. Asta numesc eu PTSD și nu îl am.
Sindrom post-traumatic, nu? Dacă ați putea vorbi un minut, câteva minute, cu Eli Sharabi, omul care erați înainte de 7 octombrie 2023, ce i-ați spune, știind că urma să treacă prin acea experiență îngrozitoare?
Mi-aș fi dorit să înțeleg toate acele semne și faptul că toate rachetele lansate de-a lungul anilor, puteau duce la o escaladare; să-mi iau familia și să fug din acel loc, ca să o protejez mai bine. Acesta este unul dintre motivele pentru care le-am cerut iertare soției și fiicelor mele: poate că nu am interpretat corect toate semnele unei posibile escaladări. Eram sigur că totul va fi bine, că se va ajunge la un acord și că armata noastră ne va proteja. Probabil asta i-aș spune. Și i-aș mai spune să petreacă cât mai mult timp cu familia, mai puțin la serviciu, pentru că timpul petrecut împreună este prețios. Acestea sunt lucrurile pe care i le-aș spune.
Ce înseamnă speranța pentru dum nea voastră, după tot ceea ce ați trăit?
Sunt un om care are nevoie de speranță în viață; altfel, nu știu cum m-aș trezi dimineața. Și am multă speranță că, într-o zi, lucrurile se vor schimba în această regiune și vom putea trăi în pace. Iar israelienii se vor vindeca după toată această traumă a celor trei ani de război. Și chiar sper din tot sufletul. Port această speranță cu mine tot timpul.
Tikkun Olam înseamnă repararea lumii. Tikkun Hanefesh, repararea sufletului. Ambele sunt expresii ebraice și ambele au o semnificație extraordinară. Cum vă raportați acum la aceste două concepte, după experiența prin care ați trecut?
În primul rând, fac asta tot timpul. De când am fost eliberat, vorbesc despre toate acestea. Fac terapie. Așadar, am cu adevărat grijă de sufletul meu după trauma pierderii iubitei mele soții, a fiicelor mele și a fratelui meu. Și tot timpul petrecut în captivitate, zilele traumatizante. De aceea, am grijă permanent de sufletul meu. Iar în privința Tikkun Olam, îmi doresc să vedem ceva diferit în regiunea noastră. Fără alte războaie. Asta îmi doresc. Și vreau în continuare să păstrez această speranță.
Ultima întrebare – sau, de fapt, ultima idee: ce părere aveți despre ideea că nu contează atât de mult ceea ce facem, ci, mai presus de toate, ceea ce facem cu ceea ce ne-au făcut alții. Ce părere aveți despre această idee?
Dacă vă referiți la răzbunare sau la ceva asemănător. Nu este felul meu de a fi. Încerc să fiu activ. Încerc să fac lucruri. Nu las niciodată pe nimeni să-mi controleze viața sau reacțiile. Cred că aceasta este cea mai bună cale. Așadar, cred că trebuie să fim foarte, foarte proactivi și să schimbăm în bine ceea ce putem.
Autorul interviului și revista „România literară“ mulțumesc Editurii Polirom – în mod aparte, doamnei Mihaela Moroșanu – pentru ajutorul oferit la realizarea acestui interviu.
