„Fără îndoială, această carte îi va enerva pe rebelii de salon şi pe revoluţionarii din dormitor. Autorul îşi extinde şi îşi aprofun dează descrierea critică a defecte lor epocii noastre: dolorismul îngă duitor şi concurenţa vic ti mizatoare, obsesia masacrelor din trecut şi pierderea viitorului. Atacurile riscă să fie resimţite cu atât mai intens, cu cât eseistul şi romancierul abordează pe par curs teme foarte conflictuale: demonizarea Israelului, relativi zarea Shoahului de către «piraţii memoriei», banalizarea barbariei, precum cea din 7 octombrie sau cea a lui Putin“, (se) notează în Le Monde în legătură cu Sufăr, deci exist, un eseu — tăios, scris strălucit — care a luat forma unei cărți remarcabile. Volumul a apărut și în limba română, la Editura Trei, acolo unde sunt traduse cam toate operele marelui gânditor și scriitor francez. Interviul — care survolează orizontul tematic al acestei cărți — este realizat în exclusivitate pentru România literară.
Cristian Pătrășconiu: Prima întrebare este aceasta: cum este privită suferința astăzi? Există ceva profund nedrept în legătură cu suferința, cu durerea?
Pascal Bruckner: Depinde cine ești. Pentru majoritatea oamenilor, suferința este considerată un rău de care trebuie să scapi. Însă ea poate fi folosită și ca un instrument de dominare a celorlalți și de instituire a propriei persoane în postura de victimă.Și, da, ea e privită, în lumea noastră de azi, de multe ori, în chip neadecvat. Fugim de suferință – fugim, poate, mai mult decât în alte epoci…
De ce Sufăr, deci exist? Ce este greșit în această formulă, de fapt? Ceea ce propuneți dumneavoastră este departe de Gândesc, deci exist al lui Descartes.
Da, sigur, dar de fapt este o parodie după Descartes. Este un mod de a spune că noul nostru cogito a devenit: „Sufăr, deci exist“. Ne deducem propria valoare din faptul că resimțim o durere, fie ea fizică sau psihică.
Ce este victimizarea? Este un concept recurent în cărțile dumneavoastră. Care este, de fapt, cea mai mare problemă legată de victimizare?
Ei bine, victimizarea este o consecință a grijii față de victime și față de cei vulnerabili, o atitudine care cred că provine direct din creștinism: datoria de a avea grijă de cei aflați în primejdie, de bolnavi, de săraci și de cei zdrobiți de viață. Acesta este, desigur, un aspect pozitiv al civilizației. Însă victimizarea, așa cum spunea Chesterton, este o idee creștină care a înnebunit. Ea constă în transformarea multor oameni într-o… cum să spun… cum se spune în engleză?
Spuneți în franceză, spuneți în franceză, e în regulă. (n.m., CP – interviul a fost convenit să fie realizat în limba engleză)
O, nu, nici măcar în franceză… Este un mod de a te autodefini ca victimă perpetuă, indiferent prin ce ai trecut. Astfel, nu mai ești doar victima unei împrejurări anume; te-ai născut ca atare, ca victimă. Iar acesta este marele pericol al victimizării: îi zăvorăște pe oameni în propria lor durere.
Pe de altă parte, a devenit victimizarea o marcă puternică, un brand, un semn distinctiv al vremurilor noastre?
O, da, este un semn extrem de puternic. Cred că este cea mai răspândită ideologie în rândul tuturor categoriilor. Știți, chiar și Donald Trump s-a descris pe sine ca o victimă, iar susținătorii săi au afirmat că este un nou Iisus Hristos. Acum spune că America este victima globalizării. Și fiecare popor, fiecare lider, fiecare partid tinde să se descrie pe sine ca fiind cel care suferă.
Înțeleg. De ce este atât de fertil acest concept și acest teren – al victimizării? De ce exercită o asemenea atracție?
Exercită atracție pentru că, dacă reușești să te prezinți drept victimă, ești îndreptățit la orice. Nimeni nu te mai poate critica, tu ai toate drepturile, iar ceilalți au numai datorii față de tine. De aceea este victimizarea atât de importantă pentru mulți. Odată ce te-ai poziționat ca victimă, ești într-un fel salvat: ești absolvit de vină, ești tipul uman ideal. Marea problemă a victimelor este însă că nu sunt singure pe lume. Toată lumea aleargă să obțină acest titlu; prin urmare, ce e de făcut pentru a dovedi că ești victima autentică, nu un simplu impostor?
Ce reprezintă această „aristocrație a periferiilor“, a marginilor? Iarăși; dumneavoastră vorbiți despre ea și nu numai în această carte, Sufăr, deci exist… Ce anume o face atât de seducă toare astăzi?
Așa cum spuneam, dacă aparții acestei aristocrații, acestei noi nobilimi, intri într-un soi de „sfântă familie“. Este noua sfântă familie a victimelor. De altfel, și marxismul a fost clădit pe o victimizare similară: clasa muncitoare trebuia să fie Hristosul laic pe Pământ, menit să distrugă vechea ordine și să edifice o societate fără clase, care să culmineze în comunism. Astăzi, odată cu ideologia woke, au apărut noi categorii victimizate: LGBTQI – comunitățile gay, bisexuale, trans etc. –, oameni care sunt priviți ca victime prin transmitere ereditară, de la tată la fiu sau de la mamă la fiică, dacă mă pot exprima astfel. Este modul lor de a afirma: „Avem un statut special, suntem aparte, nu suntem ca toți ceilalți; merităm să fim tratați ca persoane deosebite“. Iar nimeni nu are dreptul să ne refuze asta.
Într-adevăr. În ceea ce privește problema durerii și a suferinței: unde se situează, din punctul dumneavoastră de vedere, limita periculoasă, granița fragilă? Pe de o parte, există o suferință reală, imensă, copleșitoare — vizibilă în secolul XX și prezentă și astăzi —, dar, pe de altă parte, asistăm la o inflație de martiri.
Exact, „inflație de martiri“ este o formulare foarte nimerită…
De ce s-a ajuns aici, de fapt?
Partea luminoasă a modernității este că ne-a oferit mijloace tehnice remarcabile de combatere a suferinței. În spitale luptăm împotriva durerii cu ajutorul analgezicelor, ceea ce este un mare progres; medicii și stomatologii caută să fie cât mai blânzi în timpul tratamentelor. Este un aspect pozitiv incontestabil al modernității, pe care îl susțin fără rezerve. Pericolul apare însă atunci când estompăm granița dintre suferință și non-suferință. Când viața însăși începe să fie resimțită ca o povară permanentă, ne întoarcem la o viziune arhaică, religioasă, în care existența pământească – cel puțin în tradiția catolică – este redusă la o „vale a plângerii“. Vă amintiți sintagma biblică: „valea plângerii“ presupune că pe Pământ nu poate exista bucurie veritabilă, ci doar dincolo de moarte, în Rai. Dacă facem o fixație din suferință, nu mai rămâne loc pentru bucurie, pentru fericire, pentru ușurința de a trăi. Rămân doar oameni triști care se lamentează în fața altor oameni triști. Riscăm să nu mai putem distinge necazurile inerente ale vieții cotidiene de durerea adevărată, sfâșietoare. În ochii mei, acesta este cel mai mare pericol.
Cum ați defini un expert în „ofensologie“?
Oh! Un expert în ofensologie ar fi, probabil, sociologul de astăzi. Sociologia contemporană a devenit în mare măsură o știință a inventarierii jignirilor. Acest expert este cel care trasează interdicții: nu ai voie să vorbești așa despre homosexuali, nu ai voie să vorbești așa despre persoanele supraponderale sau despre cele cu dizabilități, trebuie să respecți dogma… Există acea formulă frecventă în engleză: „Mă faci să mă simt inconfortabil“. Nu mai poți spune aproape nimic, fiindcă orice cuvânt riscă să fie catalogat drept ofensator de către altcineva.
Considerați că mass-media, rețelele sociale și noile tehnologii accelerează această percepție ideologizată și distorsionată a suferinței, sau dimpotrivă?
Categoric, o accelerează. Presa doar amplifică tendințele deja existente în societate, iar rețelele sociale oferă un teren ideal pentru expansiunea lor. Nu aduc nimic nou în sine, în afara faptului că degradează legăturile sociale; în privința victimizării, ele nu fac decât să insiste mecanic asupra ideii că o anumită persoană sau minoritate suferă și trebuie protejată cu orice preț.
Așa este. Pare să fi devenit o modă să fii lezat, să te declari victimă. Se face acest lucru dezinteresat, sau există la mijloc și o miză de monetizare, de capitalizare?
Bineînțeles că există și o miză financiară considerabilă; un proces intentat pe motive de discriminare sau ofensă poate aduce sume mari de bani. Dincolo de bani, obții însă un statut moral privilegiat. Devii o persoană intangibilă, care impune respect doar pentru că pretinde că a trecut prin încercări nemaiîntâlnite. Spre exemplu, neofeminismul radical tinde să prezinte femeia drept categoria suferindă prin excelență. Femeile sunt tratate ca ființe structural vulnerabile, simplul fapt de a fi femeie transformându-le în martire. Toate ar fi martire, ceea ce este complet greșit, deoarece se șterge distincția elementară dintre o femeie care a suferit un viol sau violențe brutale și o femeie cu o viață absolut obișnuită. Este o uniformizare forțată sub aceeași umbrelă.
Sub aceeași umbrelă… Și atunci, cum putem sparge acest cerc vicios întreținut de victimizare, ideologie și etalare ostentativă? Cum putem tranșa această problemă?
Nu cred că o putem tranșa din condei, fiindcă este o derivă globală. Singura care ne poate trezi la realitate este realitatea însăși. Vine o zi când faptele brute te constrâng să apuci pe alt drum și să lepezi această haină de victimă. Pe de altă parte, și justiția ar trebui să pună capăt acestor excese, declarând anumite plângeri ca fiind pur și simplu inadmisibile. În fața unui judecător, ar trebui să se poată spune ferm: „Plângerea dumneavoastră este nefondată și insuficient documentată, prin urmare o resping“.
Ați descris frecvent patologiile lumii contemporane. Priviți modernitatea ca pe o rea litate cu două fețe: una luminoasă și una întunecată. De ce ne-am pierdut busola?
Într-adevăr. Cred că ne-am rătăcit busola de multă vreme. Vedeți, eu apăr civilizația occiden tală, dar o apăr tocmai evidențiindu-i bolile interne. Este un mod de a ne privi mai lucid și de a ne înțelege mai profund maladiile morale. Din acest motiv mă consider mai degrabă un moralist decât un filosof – un moralist în sensul clasic francez al secolului al XVII-lea, precum autorii care disecau metehnele și ipocriziile nobilimii din vremea lor.
Ne vom recâștiga această busolă?
Nu aș fi așa de sigur, de convins… Va fi multă suferință; de fapt, este deja multă suferință… Vrem să ne recâștigăm această busolă? Unii dintre noi, da. Prin urmare, depinde cine (se) întreabă și cine răspunde. Dar nu sunt convins că aceia care chiar vor așa ceva sunt foarte mulți sau, în orice caz, majoritatea…
Da, există multă suferință – cu tot cu breve tele de rigoare…
Da, cu certificate de victime, cu brevetul de damnat.
De unde vine senzația că Occidentul se îmbolnăvește tot mai des și suferă de afecțiuni tot mai complexe? De ce avem impresia că patolo giile se înmulțesc neîncetat? Este oare din cauză că societățile democratice își văd limitele expuse mai clar ca niciodată?
Da, tocmai pentru că aceste patologii sunt simptomul unei societăți prospere. Cetățenii primesc din ce în ce mai mult: bani, bunuri de consum, protecție socială. Paradoxul este că, cu cât ești mai asistat, cu atât tolerezi mai puțin micile asperități și obstacole ale vieții. Am ajuns într-o societate în care omul de rând apelează imediat la stat sau la partide pentru a-i netezi cele mai mărunte neplăceri. Constat că, în raport cu sufe rința, fiecare generație de după Al Doilea Război Mondial este mai fragilă decât cea anterioară. Eu am fost mai vulnerabil decât părinții mei, copiii mei sunt mai fragili decât am fost eu, iar pragul de suportabi litate scade continuu. Dificultăți care pe noi ne lăsau indiferenți îi rănesc profund pe copiii sau nepoții noștri.
Se datorează acest declin și retragerii religiei, a cărei funcție formatoare s-a atrofiat?
Fără îndoială. Procesul de decreștinare este avansat, chiar dacă în fibra noastră am rămas o societate modelată de catolicism. Religia oferea instrumente și un sens pentru a înfrunta durerea, doliul și moartea. Acum, când ea s-a estompat, încercăm să ne descurcăm prin propriile valori, însă recurgem masiv la psihoterapie și la medica mente pentru a ne alina angoasele.
Poate reveni religia – instituția religiei la ceea ce a fost în trecut?
Nu cred. E o altă lume, deja o altă lume, alte „mobiliere“ mentale…
Este și o consecință a faptului că mediul universitar este dominat de progresismul ideo logic de stânga?
Într-o oarecare măsură, da. Ideologia woke a plecat din universitățile americane și a traversat Atlanticul spre Europa, prinzând rădăcini puternice și în mediul academic francez. Dar cred că avem de-a face cu o stare de spirit difuză, care traversează întreg spectrul politic. Când guvernul francez a scumpit recent paracetamolul – Dolipranul – cu doar 20 sau 50 de cenți, s-a declanșat un val uriaș de indignare colectivă: „Este cumplit, cum ne vom mai trata?“. Trăim într-o societate extrem de sofisticată, dar incredibil de fragilă, unde cea mai mică fisură în confortul zilnic generează un sentiment apocaliptic de dezastru.
Este la mijloc și o criză a memoriei istorice și morale?
Da, pentru că avem tendința nefastă de a ne raporta micile suferințe individuale la tragedia absolută a deportaților. După Al Doilea Război Mondial, Holocaustul a devenit etalonul suprem al durerii umane. Astăzi, mulți încearcă să-și asimileze supărările private cu destinul evreilor exterminați sau al deținuților din lagărele de concentrare. Deși aceste planuri nu au nicio legătură, limbajul războiului și al traumei extreme a invadat viața curentă. Ne declarăm cu toții „supraviețuitori“, pretindem că am scăpat din catastrofe imaginare, iar simțul măsurii a dispărut: orice delict mărunt este etichetat drept „genocid“.
Privind lucrurile astfel, în aceste condiții, ce tip de om se formează în mijlocul atâtor deviații și patologii? Unul fragil sau unul rezistent?
Riscăm să creștem o generație de tineri hiper-fragili și permanent ofensați, incapabili să înfrunte marile provocări ale lumii: criza climatică, războaiele, terorismul islamic. Asistăm la apariția unor tineri neputincioși, refugiați în bule virtuale și pe rețelele sociale, complet dezarmați în fața viitorului și pradă unei lehamite resemnate. Aceasta este, de altfel, starea de spirit dominantă în Franța de azi: un pesimism cronic, deși trăim într-o țară cu un nivel de trai de invidiat.
De altfel, există o veritabilă competiție între cei care se declară victime, ați subliniat acest lucru în cărțile dumneavoastră. Care este miza? Există un premiu, un trofeu?
Desigur. Odată ce te-ai proclamat victimă, vrei să deții monopolul. Apariția unui competitor îți amenință statutul moral; prin urmare, trebuie să-l descalifici, să demonstrezi că suferința lui este nulă, că el este un impostor, iar tu ești singura victimă veritabilă. Această luptă meschină se dă atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv.
Vă este teamă de teamă?
Da, exact. Frica este o reacție omenească firească, însă cultivarea ei sistematică ne paralizează în fața marilor șocuri ale existenței. Acest fenomen este acut în Europa, un continent mult mai fragi lizat decât Statele Unite. America este obișnuită cu o anumită cotă de duritate socială și violență cotidiană; neavând un stat providențial și un sistem de asistență socială atât de generos ca în Franța – unde alocațiile și ajutoarele sunt foarte dezvoltate –, americanii suportă altfel greutățile pe care francezii le consideră de-a dreptul intolerabile. Sunt grile complet diferite de raportare la bine și la rău.
În încheiere, două întrebări reunite: cum putem învăța să trăim cu propriile răni și cum putem preveni o nouă epocă de fier?
Cum să trăim cu rănile noastre? Lăsându-le timpului, care le așază în uitare. Nu trebuie să ne scărpinăm rănile la nesfârșit; este sănătos să trecem peste ele, să le lăsăm să devină istorie. Dimpotrivă, ideologia victimizării refuză vinde carea: trauma este decretată permanentă, transmisă mecanic din generație în generație, la fel cum se transmite și vina istorică a asupritorului
48/2026




