Ce importanță are un fals istoric când el produce efecte reale în conștiința urmașilor? Este legitim să punem întrebarea după ce citim cartea cea mai recentă a lui Anton Adămuț, Ammonius Sakkas și Dionisie Areopagitul. De la praeparatio onomastica la obfuscatio onomastica (Editura Universității „A.I.Cuza“ din Iași, 2026). Ea ne vorbește despre doi imenși obscuri ai istoriei culturii noastre, numiți în titlul cărții: primul, legendarul maestru al lui Plotin, pe care îl cunoaștem doar din câteva relatări anecdotice antice, dar despre care în esență știm doar că nu a scris nimic, a fost admirat cu nesaț de discipolii lui și a avut o poreclă cu sens profund disputabil; al doilea, un teolog misterios care discută chestiuni de teologie creștină în termeni neoplatonici, preface chestiunea transcendenței indicibile în origine a filosofiei analitice, se recomandă ascultător al lui Pavel în Areopagul Atenei și alimentează mistica medievală și disputele filologilor clasici ai modernității. Cartea lui Anton Adămuț este o splendoare de erudiție recapitulativă a disputelor, receptărilor, clarităților și obscurităților pe care cei doi autori le-au generat, iar cununa cărții și lanțul ei de aur ar putea să stea în piesa ei centrală care discută mitul identificării lui Ammonios cu Dionisie. În fiecare dintre aceste erudite recapitulări există o direcție imprimată de autorul cărții acestor căutări: o reconstrucție istorică menită să numească mereu prejudecățile unei epoci și orientările ei subsidiare care direcționează interpretările privind identitatea și numele lui Ammonios, sau identitatea și sensul operei lui Dionisie. Datorită acestei direcții mi-am pus întrebarea de mai sus, și anume dacă reconstrucția istorică a unei obscurități indecidabile, sau a unui fals evident, își diminuează sau pierde valoarea în raport cu efectul, fără îndoială real și atestabil istoric, pe care acest fals îl produce în cititorii lui inerent creduli. Citind așa cartea lui Anton Adămuț, orice cititor poate să găsească în ea două nivele: unul este recapitularea fișelor erudite privind disputele în jurul lui Ammonios sau a lui Dionisie; altul este reflecția autorului asupra diversității și a fermentului intelectual al antichității târzii mediteraneene, asupra construcției civilizatorii a evului mediu latin, când îl receptează pe Dionisie, asupra eforturilor filologiei clasice renascentiste și imediat ulterioare de a stabili critic care îi sunt, de fapt, sursele, în decizia contemporană de a reduce înțelesul acestor confuzii și dispute la o presupusă „bună intenție“ (din perspectiva efectului ei) a autorilor ei la rândul lor presupuși, la orgoliile protocroniste locale (în cazul lui Dionisie, căci despre un Ammonios get nu s-a scris încă). Aceste două nivele dau suculența cărții lui Anton Adămuț și fac dovada că ea nu este doar o carte de erudiție filologică, nu este doar o lucrare științifică în care autorul ei ar vrea să ne spună care este opinia sa despre identitatea lui Ammonios și a lui Dionisie, ci este într-un sens major o carte de reflecție asupra pluralității roditoare a culturii în care efectele unei confuzii sunt atât de fertile încât accentul studiului poate cădea mai degrabă asupra lor decât asupra întrebării (tot mai mărunte) „cine au fost, de fapt, acești așa-ziși Ammonios și Dionisie ?“. De aceea, îmi îngădui să cred că, tacit și discret, cartea distinsului nostru coleg răspunde afirmativ la întrebarea pe care am formulat-o în debutul acestei recenzii.
Iată pașii, într-un ritm mai desfășurat. În cazul lui Ammonios Sakkas s-au dat numeroase soluții divergente privitoare la numele lui și, uneori implicit, a poreclei sale. S-a spus că ar fi fost un scit și și-ar fi adus învățătura din neamul său, predând-o mai departe lui Plotin și Porfir, că ar fi fost de fapt un arian (sigur, asta s-a spus în 1942!) și un transmițător al culturii vedice spre Alexandria, sau măcar o persoană educată în filosofie orientală, alimentând astfel orientalismul surselor lui Plotin, sau vreun locuitor al unui cartier bogat al orașului, dar aparținător al unei secte creștine care își manifesta umilitatea cerând membrilor săi să îmbrace doar un sac ponosit (ceea ce ar însemna, desigur, că filosofii care i-au urmat au mințit intenționat asupra originilor lui creștine, de unde ar reieși că neoplatonismul lui Ammonios a fost de fapt un fel de creștinism), în fine, că ar fi fost un cărător de saci din portul Alexandriei care s-a dedicat studiilor filosofice și ar fi primit porecla Sakkas spre elogierea ridicării sale dintr-o condiție umilă la viața filosofică, unde a susținut concordismul lui Platon și Aristotel și ar fi fost, în esență un autodidact inspirat divin (adică întemeietor de școală, așa cum îmi amintesc că este, la Grigore cel Mare, în Dialoguri, abatele Honoratus). O pluralitate de interpretări între care cea mai ieșită din comun, pe la jumătatea secolului XX, pare a fi cea a lui E. Elorduy, care l-a identificat cu Dionisie Pseudo-Areopagitul. Este de remarcat cum toate aceste interpretări, între care cea mai plauzibilă pare a fi cea legată de sacii portului alexandrin, țin de o anumită ideologie, în care mereu un savant vrea să arate cum neoplatonismul se hrănește din creștinism sau invers. De ce este această temă atât de importantă ?
Lucruri similare ne recapitulează, cu erudiție, minuțiozitate, uneori umor și multă filologie clasică, Anton Adămuț despre Dionisie. Unii acceptă originea sa în personajul amintit în Faptele apostolilor, ascultător al lui Pavel și convertit la creștinism, devenit scriitor creștin faimos și liant al problemelor și termenilor neoplatonismului cu ai creștinismului, alții îl acceptă drept un creștin înrudit cu Proclus, poate sursă a lui Proclus, poate elev sau doar admirator al lui, alții văd în el întemeietorul comunității creștine a parizienilor decapitat sub împăratul Decius, critica filologică germană de la finalul secolului XIX (adică J. Stiglmayr și H. Koch) stabilește destul de rezonabil că este vorba despre un autor qui floruit la finalul secolului V, poate debutul celui următor, pentru ca secolul XX să producă ipoteze semețe și uneori iresponsabile care ba îl identifică cu Ammonios (am văzut) sau cu Dionisie Exiguul (G. Drăgulin, în 1986, o ipoteză protocronistă despre care mă mir sincer că nu a reapărut în ideologiile suveraniste actuale); mai rezonabili, trimițând în fond spre adevăratele probleme, par von Ivanka și Hathaway, foarte bine surprinși de Adămuț prin faptul că primul ar căuta în Dionisie o mască păgână pentru a impune creștinismul, iar celălalt invers. Și aici (ba chiar mai mult, dacă noi am adăuga și exemplele utilizării lui Dionisie la Gerard din Cenad sau la abatele Suger din secolul al XII-lea) se vede aceeași dispută universală între creștinism și neoplatonism. De ce?
Cartea lui Anton Adămuț se încheie cu analiza a două poziții (înțeleg, printre rânduri, că și autorul s-ar așeza undeva aproape de ele), legate de Dionisie, dar care pot fi, mutatis mutandis, un subiect de reflecție și pentru „cazul“ Ammonios. Prima este a papei Benedict, în 2008, când Dionisie este așezat istoric acolo unde a arătat filologia clasică germană că trebuie pus, dar suntem îndemnați să vedem în el o „intenție bună“, de conciliere a culturii greco-latine cu cea iudeo-creștină. A doua este o teză de doctorat oxonian (M. Stang, tot din 2008), care arată că ocultarea numelui unui autor pare a fi practică încadrabilă în comportamentul antic al pseudonimiei ca instrument de mărire a autorității textuale. Să recunoaștem, cele două poziții au un punct de acord: și Dionisie, și Ammonios, pot fi două cazuri de transmitere a unei doctrine de dragul căreia un autor își ascunde identitatea, altul chiar se reține de la a-și scrie opera.
Dar atunci, revine problema inițială: câtă importanță are adevărul istoric în raport cu constructul cultural rezultat în urma falsului ? Sigur, Dionisie nu a întemeiat comunitatea creștină a parizienilor și nu cred că a umblat purtându-și capul tăiat în mâinile proprii, dar lectura textelor sale, făcută cu pietatea dată de credința în aceste mituri, a născut goticul. La fel, este foarte posibil ca Ammonios să își fi rupt spatele cărând saci (dar nu de porumb, cum spune un autor citat cu umor tacit de Adămuț), dar faptul că neoplatonismul gândește transcendența indicibilă și deschide un dialog cu filosofiile orientale e adevărat fără a fi fost nevoie ca Ammonios să vină dintre sciți sau arieni. În fiecare dintre cazuri, avem aceeași temă adâncă, a neoplatonismului care a pus cândva în criză creștinismul făcându-l să adopte o vreme (medievală) credința că universul și puterea sunt ierarhice, și altă vreme (modernă) că ierarhia trebuie doborâtă de dragul egalității creaturii (măcar a celei raționale) în fața lui Dumnezeu. Aceste efecte sunt adevărate, dar pornesc de la credințe istorice false.
Închizând cartea citită, aș formula cu maximă generalitate aceeași întrebare: oare constructul cultural scuză falsitatea originii? Dacă da, atunci ceea ce spun papa Benedict, cercetătorul Stang și profesorul Adămuț este un caz de postadevăr (de pildă, dacă eu accept cu consecințele istorice de rigoare că numele Menumorut este o anagramă a Moromeților, iar năzbâtia mea are ca efect o civilizație milenară, cu literatură, stil arhitectural, spiritualitate și valori proprii, atunci potrivit acestei accepții de postadevăr teoria mea devine cel puțin atractivă și pentru unii chiar credibilă). Dacă nu, atunci spusele celor doi sunt o interogație responsabilă a istoriei și un efort de înțelegere a propriului destin spiritual. Cine face diferența? Ca să revin la o frumoasă formulă augustiniană, aș spune că „iubirea de adevăr“, adică acel afect care permite să cauți infinit un adevăr crezând în el și urmărind pasionat, erudit, amuzat și responsabil diferențele năucitoare ale interpretărilor.