A inventa ceva nou în literatură este, ar spune mulți, imposibil. Postmoderniștii au trântit ușa creației, iar în secolul inteligenței artificiale nu avem semne că va exista un val de autori care să aducă la masa literaturii ceva nou. Până acolo, însă, există un scriitor care, în perioada când în România dezorientarea era literă de lege, a impus un gen literar-publicistic la care au aderat – sau cel puțin au încercat! – o bună parte din cei trecuți prin presa postdecembristă.
Neumanna. În gură de șarpe (Editura Polirom, 2026) este cel mai recent volum semnat de Cristian Tudor Popescu. Așa cum autorul a declarat de mai multe ori, stilul pe care l-a adus în spațiul public poartă numele de „prozetărie“, fiind vorba de o simbioză între proză și gazetărie. Volumul continuă seria începută cu Dumnezeu nu e mort. Interceptări. Note informative (Editura Polirom, 2022) și Râsul dracului, apărut în 2024 la aceeași editură.
În Neumanna, autorul continuă un stil abordat în Dumnezeu nu e mort. Este vorba de o încercare explicativă exprimată sub forma unui dialog între două personaje. Teme precum democrația, „Chaușescu“ sau religia sunt abordate într-o discuție în care două personaje – unul dintre ele purtând obligatoriu numele „Asulică“ – vorbesc pe marginea temelor menționate.
Cristian Tudor Popescu nu face decât să-și urmeze ambiția trasată în urmă cu trei decenii. Ambiția a fost cel mai bine exprimată sub forma motto-ului ziarului Gândul, când cel supranumit „CTP“ a hotărât că problema României de la acea vreme poate fi rezumată sub deviza: „Nimeni nu gândește pentru tine“. Acest principiu, adoptat ca motto de cotidian, l-a urmărit pe autor în toată cariera, iar acest lucru îl putem vedea în toate volumele sale.
Alături de schițele-dialog despre care am vorbit vin editorialele publicate pe platforma „Republica“, publicație pe care CTP, alături de câțiva redactori tineri, a fondat-o atunci când a părăsit redacția Gândul. Editorialele urmăresc cu precădere actualitatea internă, eternul subiect urmărit de autor. Nu este pentru prima dată când C.T. Popescu alege să editeze editorialele într-un volum. De-a lungul timpului, articolele de opinie au trecut din pagini de ziar în volume precum Un cadavru umplut cu ziare, Nobelul românesc sau România abțibild, cele mai multe dintre ele fiind editate la Polirom.
Neumanna nu face vreo notă discordantă în acest peisaj. Volumul impune, exact ca celelalte, obligativitatea de a fi citit „dintr-un foc“. La prima vedere, vorbim despre o „culegere de articole“. Dacă am analiza volumul „la prima vedere“, am face o greșeală strategică. Nu este vorba despre o „culegere de articole“. Privite separat, putem pune textele pe seama vâltorii cotidiene. Adunate, în schimb, putem privi volumul din perspectiva psihologiei sociale, iar psihologia dâmbovițeană este subiectul principal care trece prin filtrul de analiză. De fapt, CTP vrea neapărat ca în acest volum să arate societății românești o imagine în oglindă. Asta a făcut în toate volumele editate de-a lungul celor 36 de ani, fiecare dintre ele fiind adaptat la momentul la care a fost publicat.
Este imposibil să scrii despre un volum semnat de Cristian Tudor Popescu fără să pui accentul pe personalitatea autorului. Unde îl putem plasa pe CTP? Este scriitor? Este gazetar? Este amândouă, așa cum însuși a explicat? Unde pot fi încadrate cărțile sale? Cu textele science-fiction ce facem? De ce, atunci când își lansează un nou volum, sesiunea de autografe durează mai mult decât lansarea? Toate aceste întrebări însoțesc mitul personajului „CTP“.
Explicația ne-a dat-o, din nou, autorul. În prefața volumului Imperiul oglinzilor strâmbe (Editura Societatea „Adevărul“ S.A., 1993), Cristian Tudor Popescu ne spune clar: ficțiunea speculativă, spre deosebire de literatura „clasică“, înseamnă să creezi lumi pentru idei. Așa se lămurește misterul care îl învăluie pe unul dintre cei mai cunoscuți oameni ai presei din perioada postdecembristă. În tot acest timp, explicația a fost sub nasul nostru, expusă chiar de autor. CTP n-a vrut decât să ne explice ce se întâmplă cu noi și a încercat, în repetate rânduri, să ne forțeze să gândim cu capul nostru. A făcut asta punându-ne în fața unei oglinzi, pe care unii au privit-o strâmb. Cristian Tudor Popescu este un caz unic în literatura apărută după 1989. Autorul și creația, prezenți într-un mediu aliterar, așa cum e presa cotidiană, au reușit să se declare învingători.