Într-un context istoriografic aflat încă în siajul unui secol scurs de la prima conflagrație mondială și implicit dominat de apariții editoriale din cele mai diverse în aria contribuțiilor dedicate unor teme referitoare la război, noi cercetări dedicate participării/raportării românești la conflict au fost inițiate și și-au găsit calea către cititori, odată cu publicarea în volume de studii sau în lucrări monografice, cu atât mai mult cu cât constrângerile ideologice de odinioară au dispărut. Centenarul și anii următori au facilitat apariția unei pletore de contribuții, însă probabil o notă distinctă a lucrărilor din aria istoriografică a Primului Război Mondial din spațiul românesc (și nu numai, aș afirma) este dată de amploarea aparițiilor editoriale din zona jurnalelor, însemnărilor și memoriilor, unele dintre ele aflate la primă apariție, altele fiind reeditate (edițiile princeps datând din interbelic) și însoțite de studii introductive substanțiale. Este și cazul jurnalului locotenentului de marină Mihail V. Constantinescu, ale cărui limite temporale sunt cuprinse între anii 1912 și 1916, interval ce corespunde, în esență, celor două repere specifice primelor decenii ale secolului al XX-lea, semnificative pentru spațiul românesc și nu doar, anume cel de-al Doilea Război Balcanic și mai ales, Primul Război Mondial.
Însemnările acestuia au fost publicate recent, la Editura Militară, într-o ediție care aduce cititorilor o mărturie inedită, cu atât mai prețioasă cu cât faptele și evenimentele evocate poartă și amprenta emoțională, dar nu mai puțin acurată, a autorului. Editorii au inserat, pe lângă un Cuvânt înainte, un amplu studiu biografic dedicat locotenentului – viitor contraamiral Mihail V. Constantinescu, începând cu formarea sa și primele misiuni (la bordul cargoului Turnu Severin, sub comanda lui Aurelian Negulescu, publicist cunoscut în epocă sub pseudonimul literar Moș Delamare), și continuând cu cariera sa ca ofițer la bord pe monitorul fluvial Alexandru Lahovari, mai cu seamă participarea sa la operațiunile de pe Dunăre din cel de-al Doilea Război Balcanic (protejarea Podului Regele Carol I de la Cernavodă și a podului de vase de la Turnu Măgurele-Nicopole), precum și participarea sa la prima conflagrație mondială (mai ales la bătălia de la Turtucaia, episod asupra căruia vom reveni), continuând până la ultima perioadă a carierei militare, culminând cu ocuparea funcției de șef de Stat Major al Comandamentului Marinei, în perioada 1933-1934 și mai apoi, a celei de comandant al distrugătorului Regele Ferdinand.
Secțiunea din volum care reproduce însemnările lui Mihail Constantinescu este, desigur, și cea mai amplă, debutând cu perioada voiajului său de instrucție, urmând ruta Sulina-Rotterdam, în dimineața zilei de 6 mai 1912, cu descrierea manevrelor specifice de navigație și a traseului propriu-zis, evocate cu entuziasmul și emoția tânărului cadet, plecat în misiune pe mare, alături de camarazi.
Participarea autorului la operațiunile militare ale celui de-al Doilea Război Balcanic este un prilej pentru a-l ilustra pe inamicul bulgar (cu accente uneori peiorative) așa cum îl percepea tânărul ofițer expus desigur și curentului de opinie din epocă, susținut de presa vremii, în legătură cu națiunea de la sud de Dunăre: ,,bulgarii, în lăcomia lor de a pune mâna pe cât mai mult teritoriu, după ce se satisface de acesta de la turci, caută să lase cât mai puțin aliaților, provocând în acest chip al Doilea Război Balcanic cu aceia cu care au putut învinge mai ușor pe musulmani. De data aceasta își dau pe față tot caracterul lor de popor laș: atacă fără nicio declarație de război (absolut adevărat, Bulgaria nu a înaintat o declarație de război înainte de a ataca – n.n.) și în timpul nopții, prin surprindere.
De departe, însă, cea mai interesantă secțiune din însemnări este legată de participarea ofițerului de marină la operațiunile din Primul Război Mondial, iar abundența informațiilor și mai ales a detaliilor legate de desfășurarea luptelor de la Turtucaia conturează o perspectivă amplă asupra dramatismului evenimentelor în cauză. De altfel, chiar și momentul declarației de război adresate Austro-Ungariei îl surprinde pe locotenentului de marină chiar la Turtucaia, impresionat fiind de valul de entuziasm pe care îl împărtășea echipajul vasului, care a culminat cu chiote de bucurie și sirene ce au răsunat de-a lungul Dunării, de pe toate vasele militare românești din zonă. Constantinescu evocă și momentele de final ale luptelor de la Turtucaia, surprinzând panica și deznădejdea trupelor române, copleșite de un inamic superior numeric și ca înzestrare, dar mai ales de gravele erori tactice ale comandanților militari români. Pasajul care descrie grupurile de soldați români panicați (pp. 200-201), aruncați de-a valma în apa fluviului, încercând să se agațe cu disperare de una din ambarcațiunile românești din zonă pentru a se salva, este unul sugestiv, cu atât mai mult cu cât numărul și panica acestora amenințau să copleșească și să răstoarne prin supra-aglomerare vasele militare românești, așa încât jandarmii ce păzeau intrarea pe acele vase au executat foc pentru a-i îndepărta.
O contribuție memorialistică importantă, care adaugă date și informații privind momente reper ale participării românești la Marele Război.