Numele lui Garrett Carr nu este cunoscut românilor. Chiar dacă publică frecvent în The Guardian și în Times Literary Supplement, dar și în The Irish Time, numele său a câștigat notorietate în Marea Britanie odată cu publicarea în 2025 a romanului de debut, The Boy from The Sea (în limba română fiind tradus de Vali Florescu și publicat un an mai târziu la Humanitas Fiction, sub titlul Băiatul adus de mare), care a atras atenția presei literare și a presei mainstream, fiind desemnat de Observer drept cel mai bun debut al anului. Romanul, scris la 50 de ani de un autor care practică jurnalismul în presa scrisă, radio și televiziune și care predă cursuri de scriere creativă la Queen’s University din Belfast, se remarcă tocmai prin maturitatea scriiturii.
Născut în Donegal, așadar într-un comitat din nord, din provincia Ulster, la granița cu Irlanda de Nord, într-unul din locurile în care umbra conflictului încă se resimte și care este suficient de sărac și de izolat – vechiul teritoriu gaelic este cunoscut drept „The Forgotten County“ – încât să fie exploatată mai degrabă vecinătatea neprietenoasă a Atlanticului la vest decât ruptura din est, Garrett Carr expune toate aceste aspecte într-un roman care face vizibilă lumea imediată, în ciuda încercărilor disperate de a vedea ceea ce, în alte condiții, ar fi ușor de perceput. Spre exemplu, unul dintre personaje, Declan, încearcă să distingă insula-reper Rockall, un pinten de granit aflat la jumătatea distanței dintre Irlanda și Islanda, care îi animă căutările, dar imediatul obturează vederea:
„Bucătarul a aprins grătarul, dar nici măcar mirosul de bacon crocant nu l-a convins pe Declan să se dea dus de la geam; acesta a rămas cu ochii către nord. Apoi, la circa doi kilometri jumătate în față a văzut o izbitură puternică – apa se ridica în aer la treizeci de metri, poate împotriva unei forțe masive, neclintite. Fără să se întoarcă, Declan a zis:
– Cred că aproape l-am văzut.
Restul bărbaților s-au ridicat și ei în picioare și s-au apropiat de geamuri. Au rămas uni lângă alții, cu chipurile palide în lumina blândă, căutând din ochi Rockall“ (p. 316).
Într-o asemenea lume a aproape-văzutului, a palpabilului preponderent: „Golful Donegal era acoperit de cețuri și nu oferea nimic cu ușurință, dar aveam doi ași în mânecă: știam ce vrem și știam cum să muncim“ (p. 7), este proiectată trama romanului, care debutează puternic: „Eram neam de oameni învățați cu greul, crescuți lângă Atlantic. Câteva mii de bărbați, femei și copii ce se agățau cu dinții de coastă și încercau să rămână uscați“ (p. 7), cu o intrigă pe măsură: un bebeluș adus de ocean este găsit abandonat întru-un butoi de plastic, capitonat cu staniol. Copilul este revendicat de comunitate, dar va ajunge în familia Bonnar. Pentru o precisă poziționare, suntem în 1973, în plin război civil în estul comitatului Donegal, între republicanii romano-catolici și loialiștii protestanți, în familia lui Ambrose Bonnar, venit de undeva din Arranmore, o insulă din proximitatea coastei nord-vestice, căsătorit cu Christine, născută Lyons, și care mai aveau la acea dată un băiețel de doi ani, Declan. Copilul adoptat primește numele Brendan, iar Declan, care nu se mai bucură de atenția integrală a părinților săi îl privește cu invidie și amărăciune pe nou-venit. În ținutul uitat al Donegalului, nu conflictul mocnit al estului imediat se resimte, ci asprimea locului, cețurile realului prin care se disting siluetele masive ale traulerelor, cum însuși profilul neclar al industriei pescuitului domină peisajul.
Cu trecerea timpului, Brendan manifestă comportamente atipice mediului familial și locului și începe să fie văzut de comunitate aproape ca un sfânt. Până și asprul Eunan Lyons, „genul critic și certăreț“ (p. 28), tatăl surorilor Christine și Phyllis, îi ia apărarea în fața furiei lui Declan (p. 157). Are un spirit al observației și o maturitate a notației care diferă de pragmatismul imediat al oamenilor din Donegal, oameni ai cețurilor și ai luptei pentru supraviețuire. Într-un episod din anii de școală, Brendan o surprinde până și pe Christine cu proiecția matură asupra percepțiilor lumii, cu radiografia reductibilă la valorile relative, ușor de exprimat grafic, în care citește imediatul:
„Într-o zi, Christine l-a condus pe Brendan la dentist. Au sosit mai devreme, așa că au rămas ăn mașină, uitându-se la ploaia ce se izbea de parbriz în timp ce la radio se auzea melodia Everybody Wants to Rule the World.
– Nu mi-ar plăcea deloc să conduc lumea, a zis Christine, stingând radioul. Am și așa destule de făcut.
– Să fii răspunzătoare pentru un lucru pe care nu ți l-ai dorit niciodată, a zis Brendan, cu ochii la picăturile ce se prelingeau. Să fii prins la mijloc. Să fii captiv.
Christine l-a privit curioasă.
– Ăsta e genul de probleme despre care îmi vorbeau oamenii, dacă încă mai vrei să știi, a zis Brendan. Cam o sută de grade dintr-o diagramă.
În ultimul timp, temele lui includeau multe diagrame circulare.
– E un motiv de îngrijorare de înțeles, a zis Christine pe un ton cumpănit, nevrând să rupă vraja. Nu era prima dată când observa că, atunci când stăteau unul lângă altul, și nu se priveau în ochim avea parte de revelații profunde din partea bărbaților cu care trăia; se întâmpla cu toți cei trei.
– Altă categorie e trecutul, a zis Brendan. Lucruri pe care le-au zis sau nu le-au zis, le-au făcut sau nu le-au făcut, în urmă cu nu știu câți ani, și la care încă se mai gândeau. Trecutul ocupă și el o sută de grade din diagramă.
Christine a făcut doar hmmm, dorindu-și ca el să continue“ (p. 173).
Această acuitate a observației, dincolo de perceptibilul intuibil și imediat al realității din Donegal, această radiografie a comitatului, a Ulsterului, a Irlandei, îl face pe Brendan pe de o parte un soi de profet local, un Moise recuperat din apele înghețate ale Atlanticului, deși romanul se încheagă mai degrabă în jurul înțelesurilor din pilda fratelui risipitor, fără a face în vreun fel trimitere directă la cheia biblică în lectură. Pe de alta, îl face un personaj respins, un paria retras în Cimitirul Navelor, un cineva venit din afară să tulbure o așezare firească a normelor în cețurile locului. Pentru a ilustra cum se cuvine această alteritate a punctelor de vedere, Garrett Carr propune nu numai alternanța decupajelor temporale, ci și o alternanță a vocilor narative, în care, pe lângă omnisiciența auctorială, adesea neimplicată și neutră în proiectarea luminii pe fapte și personaje, adică pe lângă angajarea heterodiegetică, și inserții homodiegetice ale unui personaj atipic, straniu chiar. Romanul începe cu această asumare a expunerii din partea unui narator care face parte din lumea evenimențială, care o percepe subiectiv și o redă ca atare, dar care se lasă greu identificat. Pe parcursul cărții, odată cu inserțiile sale mai degrabă ca martor, ca actor secundar al derulărilor, poate fi identificat cu însăși comunitatea Donegalului. Se expune ca un „noi“ abstract, ca un cor al comunității, ca vocea colectivă, exprimând deopotrivă conștiința cetățenească și constatând implacabilul, precum corurile din tragedia antică. Mai mult, explică evenimentele trecute, le arată în lumina cauzalității, clarifică acțiunea în ciuda cețurilor care nu sunt doar ale țărmului neprietenos. În ciuda simplității povestirii, Garrett Carr suprinde prin această angajare colectivă care are și rol moralizator, care captează și direcționează perspectiva auctorială, care mediază parcursul epic și lasă deschisă calea expunerii orchestrale, într-o compoziție și coregrafie pe care lectorul le poate bănui. Cu atât mai impresionantă este intrarea corului local în orchestră, în expunerea dramatică a parcursului – ceea ce Aristotel numea parodos, echivalent în roman intrării și cadrării, ca și cum ar veni dinspre aleile laterale care duc spre scena golfului în care este găsit bebelușul adus din mare –, pentru ca apoi să revină prin variile cântări pe care Aristotel le numește stasimon, în alternanță nu cu derularea dramatică din amfiteatru, ci cu inserțiile auctoriale, adică heterodiegetice – într-o armonie stilistică atipică debuturilor. În această proiecție, corul din Donegal diferențiază precis între ceea ce aparține locului și ceea ce vine din afară, inclusiv în cazul lui Ambrose, care se va adapta repede normelor, dar puternic disonant în cazul copilului apărut din valuri, a cărui paternitate îi va fi astfel atribuită lui Ambrose.
Surprinzător, așadar, din perspectiva clarității și aparentei simplități a scrierii, deopotrivă percepute ca simplitate și plăcere a lecturii, prin inserția corului, prin sensibilitatea pe care o degajă derulările, romanul Băiatul adus de mare este mai mult decât un roman-evocare a lumii puternic conectate la industria pescuitului, la ritmurile mărilor reci, la riscurile și pierderile imediate. Este un roman despre viață, despre dinamica familială, despre adevăruri care trec dincolo de cețurile imediatului: adevărurile neperimate ale condiției umane.