Ritmul făcea parte din regulile poeziei la începuturile ei, când, fiind recitată (scandată), contribuia la creșterea expresivității și la un mai mare impact emoțional asupra ascultătorilor. I s-a adăugat și rima, sporindu-i muzicalitatea. Folosirea versului liber, producând o interiorizare a lecturii, a urmărit augmentarea unei muzicii a ideilor.
Adrian Frățilă știe să îmbine cu subtilitate ambele modalități, păstrând normele prozodice și, totodată, împodobind sensurile cu o exprimare plină de plasticitate. Volumul Sicomor sădit în Mare (Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2025) conține Stihuri revizuite, refăcute, adăugite, selectate din cărțile Echinocțiul de fiecare zi (1978), Vânător înzăpezit (1983), La arat văzduhul (1996) și Restanțier la primul meu mileniu (2011). Sicomorul este un arbore exotic de dimensiuni foarte mari, cu lemn a cărui esență devine tare în condiții de ariditate. Apare în Noul Testament, în episodul în care, la Ierihon, mai marele vameșilor, Zaheu, fiind foarte scund, pentru a-l vedea pe Iisus urcă într-un sicomor (gest asociat cu urcarea pe lemnul crucii – Fericitul Augustin). Pe de altă parte, datorită rezistenței sale, egiptenii îl foloseau la fabricarea sarcofagelor. Sintagma aleasă pentru titlu (Sicomor sădit în Mare) ar îmbina rigoarea cu flexibilitatea, cu mlădierea.
Dubla măsură, alcătuirea dicotomică, răsturnarea valorilor, sentimentul zădărniciei sunt prezente în lirica lui Adrian Frățilă (noapte și zi, exterior și interior, sânge și stele, realitate și iluzie, trecerea…): „E limba despicată, e ochiul carnivor/ și regnurile urlă de câte se întâmplă/ Trec gânditori nebunii cu degetul la tâmplă/ iar înțelepții palizi sărind într-un picior“ (Flaut amărui), „Vreo frunză luminează veșted locul/ de tranzit de niciunde spre niciunde/ Chiar dacă ne târâm – ne-nalță focul/ acestei treceri strâmte prin secundă“ (Trecere), „Până când miza crește și sorții or să cadă/ și se va stinge rostul acestui joc pe veci/ TRIȘORUL etalează amețitoare nadă:/ Grădini Imaginare. Prin care, iată, treci.“ (Cazinoul).
Recunoaștem în poezia de început înrâuriri ale tonului declamativ, antitetic, al lui Adrian Păunescu ori ceva din imagismul lui Serghei Esenin. Se impune însă, treptat, atmosfera melancolică de baladă (care va deveni o constantă), desfășurată într-un cadru construit, conținând un plus de sapiențialitate, învăluită într-o muzicalitate a altor vremuri: „Mi-au venit prietenii la Curte/ Amânăm tristețea după sărbători –/ zilele-mpreună sunt și-așa prea scurte/ Sfetnice, iluzii dă-le uneori/ Cât eu bat șindrilă proaspătă pe casă/ du-i să afle tihnă colo sub arțari/ Spune-le că-n vremea asta fumegoasă/ nu ne mai găsește Moartea necesari“ (Curtea cu prieteni).
Poezia există (din plin) sub armura rimelor și a ritmului, având fragilitatea fructului ascuns și, totodată, exprimând voluptatea unui imaginar abundent, expus cu finețe și multă ingeniozitate. Baladele lui Adrian Frățilă nu au poveste, ci acumulări lirice, condensări de idei, simboluri iradiante. Scriitorul se închipuie aflat într-un continuu periplu, „ca un matroz pierdut/ prin amintire, caut mirabilul ținut/ unde îmi debarcasem speranțele odată“ (Inima topită într-un lingou). Marea pierdută, regăsită, permanentă amăgire, este timpul în care se scaldă, o dată (sau nici măcar o dată), existența: „Și dureros de simplu-nțelegi zădărnicia/ de-a fi crestat pe apă și-n aer câte-un semn“ (Ibidem). Universul este neguros, complicat, un tip de gotic auster, cu text întrerupt, din care irump vitralii – o lumină care se strecoară, cu străfulgerări metafizice: „Priveam la mine însumi înapoi/ ca la o depărtare foarte mare/ Deodată am simțit că suntem doi/ și săvârșeam un chip de înălțare/ Nu pot să te-nsoțesc de-acum, – i-am zis –/ din tine văd doar fulgerări cărunte/ Voi fi aproape, – a grăit – închis/ aici sub osemintele din frunte.“ (Fulgerări cărunte). Poetul trăiește o experiență tulburătoare în fața sacrului. Pe de altă parte, fuga de moarte, precum a servitorului din Samarra, este iluzorie.
Scrisul este un vânat rar (dăruit de Cer), care poate fi rănit în cuvintele sale, iar durerea este suportată de autor: „Drept cârjă lângă ochi lungesc o pușcă/ și trag în Cer cu niște mici nămeți/ Nu se aud ecouri ca-n pădure/ Vânatul meu nu-și saltă nara-n vânt/ Răsare doar o rană în cuvânt/ și caută pe cineva s-o-ndure.“ (Vânatul).
O serie de balade, însă, par a se domestici, căpătând caracter ludic și parodic (alteori, fabulistic), cum ar fi cea despre temerarul Don Quijote, rămas fără Sancho Panza care a fost blocat într-un alt roman.
Poemele mai recente se simplifică, se limpezesc, concentrând sensul, cum se întâmplă în cazul evocării harului poetic: „Nu mai țin minte anul, ziua, clipa/ dar totul s-a petrecut cam așa:/ îmi sprijineam cu sufletul aripa/ când de pe Cer a deraiat o stea/ Hai, intră fără teamă-n colivie/ trage zăvorul greu de pe artere/ Poți să cioplești fără anestezie/ la monumentul ăsta de durere!“ (Alb). Întreaga fire se transfigurează după chipul spiritual al poetului, după imaginația acestuia, toate elementele conviețuiesc într-o devălmășie armonioasă: „În rășini se face primăvară/ Un gutui vrea Luna drept gutuie/ Ca să rotunjească erezia/ începură crengile să suie/ Greierii aruncă-n aer casa/ Mugurii pocniră din sânețe“. (Gutuiul eretic).
Poezia rece, complexă, de început, capătă, la maturitatea operei sale, trăsături tradiționaliste, exprimă nostalgii, reînvie icoane ale memoriei (paradiziace). Pe un ton sentimental, tandru, este pomenită imaginea blândă, stenică a mamei ori cea a tatălui, întors mutilat din război, dar și lumea gingașă a propriilor copii. Și satul natal își are un loc aparte în amintirile vii ale scriitorului.
Adrian Frățilă este un ludic major, un virtuoz al rimelor, al asocierilor lexicale insolite („străzile-s aripi strâmte de asfalt“, „înfășurați în mantii de ceață argintie „, „o grea lumină prăbușită-n oase“, „zăpezile au miez de abanos“, „într-una din zilele incurabile“, „abisul umbrei umbrelor târzii“), activând cu dezinvoltură, în chip natural, un imaginar abundent, ingenios, impresionant. Încadrabil, din punct de vedere cronologic, în gruparea optzecistă, se constituie ca o voce aparte.