Cu fiecare carte publicată, fie de poezii, fie de proză scurtă sau roman, Ștefan Mitroi își desăvârșește un univers lirico-epic cu o puternică notă personală. În viziunea sa estetico-tematică este încrustată amprenta agrestului, subiectele se dezvoltă la confluența dintre un teluric marcant, cu tot ce aparține pământului și oamenilor săi, și un realism care își depășește datele sale convenționale, urcând în magie și mister.
Toate acestea ne îndreptățesc să-i punem scrisul sub umbrela acelui realism magic, adus, cum bine știm, în literatura lumii, de romanul sud-american, în fața căruia, oricine pășește în „arealul“ acestei arte narative, e dator să facă o plecăciune îndatoritoare. Realul și imaginarul, ca mijloace de expresie ce împart același teritoriu, și-au găsit în acest tip de roman calea spre un cititor încântat de jocurile narative ale unei poeticități totdeauna proaspete și surprinzătoare.
Prin recentul său volum de versuri, Om de pământ, Ștefan Mitroi se așază și el, poate chiar mai apăsat, sub această „zodie“a magicului, iar primul nume care îmi vine în minte spre comparație este cel al lui Miguel Angel Asturias, cu celebul său roman Oameni de porumb. Adică acei oameni care își au rădăcinile în pământ, metamorfozați în produsul său cel mai reprezentativ, porumbul, umanizat, la rândul lui, pentru a participa la misterul vieții dintre cer și pământ.
În imaginația lor nemărginită, scriitorii i-au adăugat omului, pentru a-i multiplica dimensiunea, diferite vocabule, devenite simboluri ale unor însușiri ce-l individualizează și mai pregnant: Omul de oțel, creația lui Simon Sebog Montefiore, ca expresie a unei figuri iconice, „arhetip al forței și dârzeniei“, „Omul de hârtie“, în romanul Sandei Coroian, ca întruchipare a fragilității într-o lume a pragmatismului și competiției sălbatice, dar și diferite alcătuiri generice, precum „omul de afaceri“, prins în chingile corporatismului, „omul-amfibie“, retras din vuietul lumii în mediul acvatic, „omul-zburător, căutând eliberarea în imensitatea văzduhului, sau, ca o sinteză îndelung căutată, „homo universalis“ (la Cicero), iscoditor al tainelor universului.
Ștefan Mitroi, cu sufletul și mintea sa de poet, nu putea decât să-și aducă omul/oamenii pe pământ, să-i coboare și să-i urce la cer, adică în pământul de deasupra, în acea translație care înseamnă viața de acum sau de apoi; pământul și cerul, ca locurile primordiale, creatoare ale acelei stări de grație, cu ecouri atât în real, cât și în imaginar.Totul îmbrăcând forma unei narativități lirice, cu povești, personaje și întâmplări din ruralul teleormănean, un teritoriu atât de „ofertant“ și de prezent în literatura română.
Paradoxal la Ștefan Mitroi este faptul că el creează o poezie, cum am mai spus, a spațiului agrest, cu mijloacele unei lirici postmoderne, așa cum le identifica Gheorghe Crăciun, cel mai important exeget al textualismului, referindu-se la Ioan Flora: întâlnim, așadar, în poezia lui Ștefan Mitroi, și biografism (în istoriile unor personaje omniprezente, precum mama, tata, bunicul, bunica), și spirit ludic (acel binecunoscut umor țărănesc), și inserție în cotidian (prin opoziție sau completare cu trecutul), și o mistică a semnelor (profane și sacre); toate generând o încărcătura metaforică adecvată subiectului, dar, în același timp, și o vie stare poetică, pe măsura unor vieți trăite în simplitatea lor ancestrală.
Poeziile lui Ștefan Mitroi sunt „bucăți“ de viață obișnuită, de fapt o monografie lirico-epică a satului teleormănean, uneori în maniera jucăuș-paradoxală a lui Sorescu, alteori, impregnată de acea viziune mitico-arhaică a câmpiei din poezia de început a lui George Alboiu. Nu trebuie ignorată nici acea undă de mister teluric din Cântecele de câmpie ale lui Ștefan Bănulescu, care adie, uneori, și prin versurile lui Ștefan Mitroi. Poetul teleormănean îmbină însă cele de mai sus, cu abilitatea de a întoarce, în modul său personal, lucrurile din drumul lor cunoscut ( era să zic firesc, dar ar fi fost inadecvat), spre alte surprinzătoare rosturi, precum în poezia Trenul spre nicăieri, o călătorie magică, în care trenul stă pe loc, iar celelalte „repere“ (câmpuri, dealuri, stâlpi de telegraf) trec pe lângă el, într-o curgere care ar putea însemna ireversabilitatea vieții. Sau, precum în Mâini de fum, unde o casă părăsită, își desăvârșește inutilitatea, trimițând spre cer tot ceea ce, cândva, însoțise viața celor ce-o locuiseră.
Sunt multe simboluri, cum spune Adrian Dinu Rachieru, la acest „povestaș“, cu spiritul său „ludic, enigmatic, poematic, fantasmatic, închegând o saga teleormăneană despre o lume apusă, vie totuși, reînviată, împinsă spre orizontul fabulosului sub cupola realismului magic“. O lume de năluci care trec prin pereți și oameni, dar și de case care se ridică la cer când ninge, cu oameni plutind în văzduh, precum în Macondo-ul lui Marquez, cu berze care se întorc nu din țările calde, ci din pământ, cu morminte care râd, cu Dumnezeu care doarme în podul casei și case care au urechi.
Ca și în romanul lui Asturias, de care aminteam mai sus, în care „un cintezoi ia pădurea într-un tril, iar mierla o aduce înapoi“, și în care oamenii se transformă în furnici strângătoare pe acest „pământ gol, pământ treaz, pământ al porumbului visător, scăldat de râuri cu apa stătută de atâta trezie, cu apa verde de veghea pădurilor sacrificate“, și în poezia lui Ștefan Mitroi, natura participă, cu acea candoare care o umanizează, la împlinirea unor rosturi comune cu ale omului: pământul se ridică în picioare și dă onorul, grâul crește din gândurile oamenilor, în fântâni susură voci de oameni. Iată o plutire între un sens propriu și unul figurat, proprie acestei maniere lirice, care îi reușește poetului nostru, generând numeroase metafore configurate într-un limbaj simplu, natural și direct, și în care Guatemala lui Asturias vine lângă Teleormanul lui Mitroi.
„Centrul de greutate“ al poeziei lui Ștefan Mitroi, al universului său atât de personal, este, cum altfel, acea lume a satului de ieri și de azi, cu tot ce aparține pământului și cerului, oameni și animale, obiceiuri și mituri, povești și parabole, clipe și eternități, viață și moarte, o lume recreată numai pentru el, și în care adună „grămezi de vise“, de iubiri și nostalgii.