Cunoscut ca unul dintre poeții optzeciști care a intrat în scenă cu primul val, la începutul anilor ’80, Patrel Berceanu a fost, în scurta sa viață, cronicar (dramatic, literar, plastic), publicist, secretar literar, director de teatru. A debutat ca poet în anul 1976, cu volumul Sentimentul baricadei, carte care a stîrnit imediat atenția criticii și a confraților, ideea de baricadă fiind deopotrivă rezistență și răzvrătire, profilul poeziei sale avînd acel ton oarecum maiakovskian, cu o pregnantă tentă ludică, remarcată de critică și de cititori: „Pentru a vă vorbi / despre mine / v-am condus în afara orașului / pe cea mai înaltă colină. // De-abia de acolo / din răsuflarea caldă a ierbii / începe / cea mai curată parte / a sufletului meu“. (Aș vrea să vă vorbesc despre mine). Volumul Publicistica adună texte risipite în reviste culturale, în ziare, rămase în manuscrise, pe teme dintre cele mai diverse, de la interviuri cu actori și regizori de top, la cronici de teatru, cronici literare, articole de atitudine socio-culturale și, deloc de neglijat, cronici de fotbal, cu precădere despre echipa Universitatea Craiova. Poetul pune, de altfel, mare patimă în acest sens, la aceeași tensiune cu care scrie despre teatru sau despre cărți. De apreciat acribia celor care s-au ocupat de acest volum, adunînd pînă și firimiturile publicistice din presă, de dinainte de 1989 și de după, pentru întregirea unui profil de om neliniștit, preocupat de mai toate laturile vieții și lumii culturale, din Craiova și din țară. Doina Pologea Berceanu și Marius Dobrin, care au pus la dispoziție textele, plus efortul celui care a îngrijit cartea, Nicolae Coande, au creat un spectacol de texte puzzle, care spun ceva despre calitatea de om viu, implicat, pasionat, pasional, care a fost Patrel Berceanu. Citite azi, într-o lume agitată, prinsă în mrejele unui globalism al informației și al risipirii detaliilor vremurilor care au devenit istorie, textele pot să pară duios naive, entuziasmele de atunci pot stîrni un zîmbet îngăduitor, iar gesturile și speranțele oamenilor de odinioară să pară desprinse dintr-o lume mai simplă. Și totuși, tocmai această aparentă naivitate le conferă astăzi o valoare aparte: aceea de mărturii vii ale unei epoci în disoluție. Dacă primele texte îl prezentau pe Patrel Berceanu mai ales ca pe un critic al spectacolului, iar celelalte ca pe un critic al literaturii și al culturii, textele de mai tîrziu, de după revoluție mai ales, arată că miza lui ultimă este mai largă: cum poate supraviețui valoarea într-o societate dominată de instituții, bani, ideologii, mode, grupuri și autorități? Răspunsul lui este consecvent: prin libertatea creatorului, prin responsabilitatea instituției, prin exigența criticului și prin respectul pentru operă. Un text definitoriu pentru acest volum și un adevărat text-program al întregii sale publicistici este eseul Reguli și utopii, apărut în revista Mozaicul în anul 2002, care explică retrospectiv multe dintre atitudinile pe care le-am întâlnit în textele despre teatru, despre scriitori, despre generații, despre instituții și despre cultură: „La noi se poartă, aprig, bătălii pe frontul postmodernismului. Postmodernismul e o doctrină minunată și generoasă pentru toți năpăstuiții lumii care cred că o operă literară sau artistică nu e valoroasă decât în măsura în care corespunde unor idei și ideologii contemporane subsumate corectitudinii politice. Activiști politici travestiți în critici literari, nici că se poate recrudescență mai păguboasă a eticii angajate ilicit. Ca să înțelegi, trebuie să fii liber. Ideologia îi poate conferi putere unui critic, dar această putere aservește concomitent pe comentator și opera comentată. Ce etică profesională să-i ceri unui critic care îndeasă în analiza sa concretă conceptele activistului politic refulat care, în fond, este?“. Textul exprimă realitatea și la mai bine de două decenii, mai ales în lumea noastră culturală care trăiește (și) din convulsii ideologice. În articolele despre teatru, Patrel Berceanu are curajul viziunii. Articolele despre Marcel Iureș, aflat la început de carieră, sunt relevante. El pornește de la impresia fizică și psihologică pe care Iureș o producea ca student al lui Marin Moraru: figura aparte, vocea, gravitatea, „spleenul“ existențial, aerul de personaj călinescian. Despre Valeria Seciu spune că marele actor posedă ceva ireductibil la roluri, cronici și tehnică, o forță misterioasă de a transforma prezența scenică în artă. De aici și concluzia asupra „condiției europene“ a actorului român: Valeria Seciu devine un exemplu al valorii continentale a școlii românești de actorie. Mai multe texte se referă la piesele de teatru ale lui Marin Sorescu, pentru care autorul are un adevărat cult. Într-o analiză a piesei A treia țeapă, de exemplu, ideea fundamentală este că Sorescu nu reproduce istoria în manieră solemnă și convențională, ci o „aruncă în aer“ pentru a-i putea examina mecanismele din interior. El demitizează istoria, ironizează clișeele istoriografice și transformă trecutul într-un teritoriu al paradoxului, metaforei și farselor tragice. Cronicile de carte sunt și ele o demonstrație că Patrel Berceanu nu se ferește de verdictul critic. Poezia lui Ion Drăgănoiu are „sunetul metalului nobil“, pentru Daniela Crăsnaru „sinceritatea afectivă nu este suficientă“, iar poezia lui Gabriel Chifu o situează în opoziție cu moda liricii cotidiene, urbane, ironice și a derizoriului. Pentru el, Chifu este un poet al cosmogoniei și al eternului, al unei poezii de cunoaștere, caracterizată prin „conștiință estetică“. Publicistica lui Patrel Berceanu nu este doar o colecție de cronici și articole: este jurnalul intelectual al unui scriitor și om de teatru care a înțeles cultura ca formă de libertate și teatrul ca formă de cunoaștere a omului. Patrel Berceanu pledează, în fond, pentru o cultură a libertății asumate: libertate fără arbitrar, exigență fără aroganță, autoritate fără autoritarism și critică fără servilitate.