Cristian Pătrășconiu: Două cărți de memorii, Gabriela Adameșteanu: Meserii nerecomandate femeilor & Anii romantici. Încep așa, abrupt: numai două?
Gabriela Adameșteanu: Nu. Trebuie s-o scriu și pe a treia. Cititorii atenți au observat că titlul se referă la mai multe meserii, dar în carte vorbesc doar despre una, cea de scriitoare. Cărțile scapă deseori din mâna autorilor și ajung altundeva decât și-au dorit ei. Meserii nerecomandate femeilor trebuia să acorde un spațiu substanțial și experienței mele ca jurnalistă. Dar dosarul de la CNSAS al tatălui meu, peste care am dat întâmplător când îmi făceam documentarea, a căzut ca o dronă peste ultima parte, nescrisă, a cărții. Și astfel experiența mea de redactor-șef la 22, timp de 13 ani, cu două procese de presă, unul câștigat, altul abandonat, cu conflictele și disoluția treptată a primei echipe, originară, a Grupului de Dialog Social, cu plecarea de la conducerea revistei 22 (reușind însă să-mi păstrez suplimentul Bucureștiul cultural) am fost silită s-o amân pentru un al treilea volum. Am amânat-o cu plăcere, ultima parte a anilor ’90 fusese dureroasă, cu momente umilitoare, și nu am avut puterea să revin la ea. Mai clar spus, n-aveam distanța și răceala necesară ca s-o pot scrie așa cum obișnuiesc. Și mai trebuie să o structurez pe o idee, așa cum sunt volumele anterioare. Mi-ar plăcea să am astfel o trilogie a memoriei, este o formulă care mă prinde, am realizat-o și cu romanele Letiției (Drumul egal al fiecărei zile, 1975; Provizorat, 2010; Fontana di Trevi, 2018). Pe acestea le-am scris la mari distanțe de timp, ceea ce evident nu îmi mai pot permite la trilogia memorialistică.
Cum e când scrii memorialistică? Vreau să spun: așa cum plănuiești sau, mai degrabă mai devreme decât mai târziu, de la un moment dat încolo, te (con)duce memoria, cu pliurile ei numeroase, ascunse, tot mai ascunse?
Ai intuit perfect: din pliurile primei amintiri care-ți vine în minte se desface toată cartea. Problema e începutul. La mine, a venit ca o ploaie neașteptată, cu picături mici, apoi s-a îndesit, s-a transformat în grindină, cu ditamai bucățele de gheață. Când vezi că s-a umplut un folder în computer, treci la montaj, scoți scene, le tai, le muți. Și durează, fiindcă nu-i bine să dai drumul spre tipar unei mase amorfe de amănunte cu care riști să îneci cititorul. Structura se face cu foarfeca, iar la sfârșit vine și titlul, dacă nu cumva l-ai avut de la început în cap, cum mi s-a întâmplat mie la Meserii.
Cu cât înțelegi mai mult, cu atât e mai greu / mai inconfortabil să scotocești prin memorie?
Cu cât te depărtezi de fapte și înțelegi mai bine ce s-a petrecut, cu atât ar fi de dorit să devii mai tolerant, să înțelegi și motivația celorlalți actori (distribuiți în roluri de rivali, oponenți, trădătoare) în acest teatru al vieții tale. Practic însă în timp ce scrii, mai arunci câte o săgeată, chiar dacă la lectura finală, eu mai scot o parte din ele. Ori le las pentru ediția următoare, când apare și un indice de nume, dar curiozitatea agresivă a cititorului („ce spune autoarea despre ăla sau aia“...) s-a muiat, ca un fruct uitat pe tarabă. Scotocitul în memorie îți face surprize, fiindcă îți readuce momente uitate. Nu vorbesc despre cele inavuabile, cu care vei pleca din această lume, fără să le mărturisești nimănui. Psihologii susțin că fiecare dintre noi ar avea vreo 10-12, știu eu dac-o fi așa?
Găsești că e și o povară – să fi stat, cum e cazul tău, la intersecție atât de multor momente memorabile, evenimente?
O, nu, a fost o mare șansă! Am simțit foarte bine în septembrie 2001 că acest secol va fi altfel decât precedentul, cu surprize violente și văd că tot așa o duce. Să fiu pe Bulevardul Magheru la 21 decembrie, să fiu la 11 septembrie 2001 în New York, în Manhattan, să prind în noiembrie 1996 alegerea lui Emil Constantinescu și întreruperea regimului Iliescu, sau Parisul după atentatul din noiembrie 2015, și tot așa… A fost extraordinar să asist la schimbările, chiar dacă m-a încărcat de emoții și i-a încărcat și pe cei care țineau la mine. Altfel, o jumătate din viața mea, în comunism, când nu se întâmpla nimic, s-a petrecut pe „drumul egal al fiecărei zile“. Aveam în mine o foame de evenimente care mi-a cam ieșit pe nas.
Sunt memorii la care ai început să scrii aproape din întâmplare, putem spune așa? Am în minte ce ai spus de câteva ori – și anume, că nu prea te dădeai în vânt după un asemenea gen?
Da, așa este. Priveam cu un pic de aroganță scrierile memorialistice, în comparație cu proza. Totuși, am scris câteva pagini, fiindcă mi-a propus un om pe care îl stimam, Roger Câmpeanu (fostul secretar de redacție al României literare), să scriu o amintire pentru revista Lettre Internationale. Și, după primul fragment, mi-am dat seama că am fost nu doar un martor prețios al unor momente neobișnuite, ci chiar un actor. M-am încăpățânat să fac interviul cu Ioan Petru Culianu, care a rămas unic, ori să merg la prima comemorare a deținuților morți la Sighet, într-o mașină care a avut un accident între Sighet și Baia Mare, și unde se afla, alături de alt jurnalist, necunoscutul (atunci) rector al Universității București, Emil Constantinescu, viitor președinte al României. Erau întâmplări ciudate, și am simțit un fel de obligație să le scriu, de parcă, scriindu-le, și eu, și cititorii vom ajunge la un sens ascuns al lor. Așa au început Anii romantici.
Ce simț asociezi cel mai puternic / cel mai intens memoriilor tale – auz, văz, miros, pipăit? Sau?
Când vorbesc cu oamenii, am uneori impresia că intuiesc ceva din felul lor de a fi, ei îmi dau senzații materiale de plinuri, de goluri, de structuri metalice. De aceea mă interesează personajul, deși moderniștii (Virginia Woolf, Joyce) și experimentaliștii l-au dinamitat, criticii literari i-au anunțat moartea, apoi întoarcerea etc. Eu nu văd realitatea populată de stări combinate,detectabile prin simțuri, cu descrieri de natură, ci văd oameni angrenați în rețele sociale, prizonierii destinelor prin care înaintează orbește crezând că e doar voința lor.
Aș îndrăzni să spun că literatura ta – și în mod special literatura de tip memorialistic –„lucrează“ cu multă tandrețe. Ce e tandrețea pentru tine, Gabriela Adameșteanu?
Ai intuit că îmi plac oamenii, țin la ei, dar când scriu proză firește nu le-o arăt. Oamenii simpli, fără pretenții, cu vieți banale, fără uneori o vorbire corectă, mă atrag mai mult, atunci când scriu, decât cei cultivați, sofisticați. Tu, cu generozita tea și percutanța ta psihologică, ai numit tandrețe simpatia mea pentru oameni, pentru încercările prin care trec. S-ar cuveni să fie tandre memoriile? Nu știu, cititorii care în astfel de cărți vânează răutăți, dezvăluiri, ar fi repede dezinteresați. Noroc că dulcele se transformă automat în acreală când vorbim despre ceilalți! Sper să nu fie și în cazul meu; mi-am impus de la început ca aceste cărți să nu fie un prilej de „a-mi plăti polițele“. Am încercat să păstrez un ton cât mai neutru, ceea ce nu a fost mereu ușor.
À propos de ceea ce scrii și în Meserii nereco mandate femeilor – care e diferența fundamentală între „a fi scriitor“ și „a fi scriitoare“?
În Meserii am acordat capitole întregi acestei problematici, iar tu, Cristi, îmi ceri să dau o definiție în cîteva rînduri! În ceea ce privește scrisul, cred că aici trebuie să se pronunțe teoreticienii literari. Eu pot vorbi doar despre discriminarea pe care o făceau , până nu demult, criticii literari în raport cu scriitorii. Într-un text din 1920, căruia Virginia Woolf avea să-i dea o replică severă, un scriitor și eseist canonic precum Arnold Benett decreta „inferioritatea intelectuală a femeii“ (apud Mircea Mihăieș, Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf). O opinie curentă încă de la sfârșitul secolului trecut, inclusiv la noi, unde Titu Maiorescu a avut cunoscuta sa polemică purtată cu Sofia Nădejde privind creierul de dimensiuni mai mici al femeii în comparație cu cel al bărbatului. Dar postura scriitoarei este în schimbare în țările democratice. De la o frapantă inegalitate de statut s-a ajuns, în decurs de 100 de ani la o egalizare firească. Dar, în realitate, chiar și în aceste lumi, scriitoarea de regulă acordă copiilor și familiei mai mult timp și energie decât scriitorul și ajunge mult mai greu să aibă acea cameră doar a ei despre care acum un secol Virginia Woolf a atras atenția că-i este necesară.
Există însă din ce am observat în ultimii ani la noi și un revers al medaliei: avansează tot mai mult o „lectură de gen“ Cititoarele preferă scriitoare, ca să-și găsească problemele lor în cărți, și statistic ele sunt mult mai numeroase decât cititorii care, la rândul lor, preferă scriitorii.
„Scriitor“ e la masculin. Dar, cum observă și Răzvan Voncu într-o cronică recentă la Meserii nerecomandate… „roman“ e neutru, iar „carte“ e feminin. Fair enough?
Cu tot respectul pentru Răzvan Voncu, pentru mine e doar un joc de cuvinte. În cronica foarte favorabilă dealtfel pe care mi-a acordat-o, n-a apreciat faptul că eu, ca autoare, îmi permisesem să comentez reflexele discriminatoare ale unor iluștri critici (Călinescu, Lovinescu, Manolescu). Ele au fost aceleași și în literaturi cu o tradiție literară mai îndelungată, cum sunt cea franceză ori cea engleză. Argumentul lui Răzvan Voncu era cel al lui Maiorescu la Junimea: autorul a spus ce a avut de spus în carte, acum e momentul să tacă, să vorbească ceilalți. Dar eu nu am pus în discuție valoarea Dimineții pierdute, acesta e un proces încheiat, ci semnalam analizele mai competente făcute de Monica Lovinescu și Valeriu Cristea, valabile și azi, după atâtea decenii. Iar cu privire la statutul scriitoarei, am tot dreptul să spun ce gândesc, nu sunt doar o prozatoare – prizonieră ficțiunilor sale, ci și jurnalistă, eseistă cu bune cunoștințe de istorie literară etc.
Scriitor maniac sau scriitoare maniacă?
Ambigen. Am un dosar cu scriitori și scriitoare care se califică pentru epitetul maniac/ă. Am pus-o în el pe Virginia Woolf (care își rescria de două-trei ori cărțile), dar și pe Marin Preda (care, în a doua ediție a Risipitorilor, schimbase destin/ nume la niște personaje, ceea ce, ca simplă cititoare, cum eram atunci, n-am apreciat). Am colecționat și alte astfel de cazuri. Dar trebuie să recunosc că nu sunt frecvente.
Ce e această manie? În ce anume constă ea?
Scriitorul maniac este un perfecționist care revine de mai multe ori asupra unui text, vrând să-l facă desăvârșit, spre deosebire de scriitorul inspirat care nici măcar nu și-l mai recitește (așa cum, de pildă, spune Mircea Cărtărescu că ar fi cazul lui). Riscul perfecționismului este sterilitatea, incapacitatea de a mai da drumul unui text, iar riscul inspiratului este să aibă pagini pe care cititorul să vrea să le sară. Desigur, acestea sunt extremele. Eu m-am calificat pentru apelativul de scriitoare maniacă atunci când am transformat nuvela Întâl nirea în roman, după două decenii. În acel timp, atât regulile artistice, cât și ambientul social și politic se schimbaseră drastic. Mania mea este să fac textul cât mai dens, cât mai scurt, și intervin câte puțin de la o ediție la alta, conștientă fiind că răbdarea la lectură a cititorului de azi scade vertiginos.
Dintre toate secvențele ambelor cărți de memorii pe care le-ai publicat până acum, mă gândesc că cel mai greu ți-a fost să scrii despre legionarism. Greșesc oare?
Ai mers la țintă. O vreme am dat târcoale în minte, cu toate că tema legionară apare la mine, bine documentată, încă din Provizorat. Dar acolo eram apărată de ficțiune, aici a trebuit s-o asum cu referire la familia mea de care sunt legată prin nenumărate fire. Și am avut nevoie să înțeleg de ce oameni dragi, cu o înaltă capacitate intelectuală, au fost atrași, în grade diferite, de această mișcare. De aceea travaliul a fost îndelungat, nu doar cău tarea unor informații care îmi lipseau, cât incapaci tatea mea de a le înțelege opțiunea, fie și pasageră, pentru extrema dreaptă. Și nu doar cea din România, unde a fost, din ce deduc în ultima vreme, și o influență foarte puternică a lui Mussolini, venind de la intelectuali de mare prestigiu, ca Iorga, apoi una pe filieră germană, în principal prin Nae Ionescu, idolul unei generații. La influențele intelectuale, trebuie adăugată criza economică și corupția politică. Extrema dreaptă a avut forme diferite, dar a existat în toate țările europene, și este păcat că nu se face o astfel de discuție lărgită. Nu se publică destul despre această orientare politică (mai ales că ea cunoaște azi o resurecție europeană), și nu se discută deschis pentru ca oamenii să nu fie atrași,așa cum se întâmplă de obicei, de lucrurile interzise.
Cât de mult CNSAS este în cărțile tale de memorii?
Nu prea mult. În partea a treia am folosit câte ceva din ce am găsit în dosarele de familie, și mai ales povestea tatălui meu, urmărit și după ce murise: un adevărat thriller, s-a spus, care mi-a rupt inima când am dat de el. Mai există niște informații despre căpitanul de Securitate care urmărea Editura Cartea Românească și cum i-a torturat psihic pe doi colegi ai mei, persoane de înaltă calitate intelectuală. Restul este memoria mea involuntară, lecția lui Proust învățată la 20 de ani.
Ai încă de dat / de scris mult(e) în acest registru – al memoriilor – despre perioada de după 1989. De ce te-a tras ața, cum se spune, mai ales către ceea ce a fost înainte de 1989?
N-am avut niciodată intenția să-mi povestesc viața, mi se pare imposibil. O viață înseamnă o infinitate de momente, de întâlniri, cum să le alegi? Cărțile mele de memorii sunt tematice, urmăresc o idee, au un fir epic principal, dar totdeauna (și la ficțiune) din firul epic general se desfac fire secundare, sau doar instantanee. E la fel cum se dezvoltă un copac întreg dintr-o mlădiță. Prima mea carte de așa-zise memorii nu se plasează la începutul vieții mele, ci la mijlocul ei. Anii romantici „s-au născut din interviul cu I.P. Culianu (6 decembrie 1990) și accidentul de mașină din Maramureș, din 3 februarie 1991. Am vrut să scriu despre două momente când destinul meu a întâlnit destinul unor persoane publice: un mare intelectual asasinat (I.P. Culianu) și primul președinte democrat al României (Emil Constantinescu). Anii romantici „au apărut în 2010, dar am lucrat la ei în paralel cu Provizorat, cu câțiva ani înainte. Am început, însă, vrând-nevrând, în august 1990, când am primit invitația la International Writing Program din Iowa (ca să explic cum am ajuns să fac interviul cu Culianu). Proiectul Meseriilor nerecomandate femeilor este conținut chiar în titlul său, dar unii (chiar și critici) l-au luat fără presupusa lui ironie/ambiguitate și au considerat că nu le recomand femeilor anumite meserii! Fiindcă am încercat să nuanțez tot ce am scris pe tema respectivă, cei rezervați față de feminism au acceptat cartea, iar o aripă feministă radicală a criticat-o, acerb. Dar eu cred (sper să nu mă înșel) că discriminarea femeilor ca scriitoare și jurnaliste e un fenomen al trecutului, pe care am încercat să-l povestesc din interior. Perioada din 1995 până în 2005 despre care intenționez să scriu va fi numai despre „meseria de jurnalistă nerecomandată femeilor“, adică experiența mea din presă. Știu de pe-acum că vor mai fi întoarceri în anii ’80, când eram doar editoare. Sau cel puțin așa cred acum. Dar nu știi niciodată unde te duce scrisul unei cărți – o aventură fascinantă.
Crezi în destin, ai spus cândva. Așa cum credeau grecii. Câteva detalii în acest sens?
Când se apropie de finalul vieții lor, toți oamenii încearcă să-i găsească sensul. Cei mai mulți nu-și bat capul prea tare, și își spun resemnați „asta mi-a fost dat“. Mie mi se pare că viața mea a avut un sens,dar nu aș putea să-l traduc într-un enunț sec, rațional. Văd întâlnirile cu oameni care mi-au făcut bine, văd și întâlnirile cu cei care mi-au făcut și bine și rău, văd timpul meu plin de momente de răscruce, ca niște marcaje pe un drum în pădure. Văd momentele de suferință răscumpărate prin șanse ulterioare la care nu visasem, așa cum văd și partea de suferință neștiută din ceea ce dinafară pare doar reușită. Binele și răul ți l-ai făcut cu mâna ta, fără să ști ce faci. Grecii spuneau că nemiloșii zei îți iau mințile înainte să te piardă. Uită-te și la destinul lui Ceaușescu, îi luaseră mințile și în ciuda unor avertismente, cum era al fratelui de la Viena, sau a lui Gorbaciov, să renunțe la putere, a conti nuat dezastrul țării și al lui până a ajuns în fața plutonului de execuție, la zidul din Târgoviște (Cetatea de Scaun a Țării Românești între 1396 și 1659).
A reveni la literatură e egal pentru tine cu a reveni acasă?
Da. E relaxant și reconfortant. Să iei mereu viața de la capăt, cu fiecare carte nouă, este marea șansă pe care ți-o dă literatura, dacă ai suficientă energie și dorință de noutate. Atâta timp cât ești mulțumit cu ce obții, cât nu te devorează ambiția, literatura rămâne un loc și un spațiu securizant, mai ales în comparație cu presa în vremuri tensio nate. Altminteri, orice teritoriu artistic este competițio nal, bântuit de suferința patologiilor profesionale (invidii, sterilitate etc.).
Ai rătăcit peste un deceniu în afara litera turii. A fost și plăcut?
A fost mai mult decât plăcut, a fost intens și interesant. Atunci am trăit cu adevărat. Până a devenit rutină, plictiseală, tensiuni, înfruntări violente, dezamăgiri. Așa e viața. Și atunci m-am ascuns de ea în literatură.
Decembrie 1989, spui, nu s-a terminat. De ce? Și ce alte date mari, de mare ecou – ale istoriei noastre recente – sunt departe de a se fi terminat?
Sunt destule dovezi că decembrie 1989 și iunie 1990 (mineriada legată de revoluție) nu s-au terminat. Procesele lor sunt și la această oră luate de la capăt. O recentă investigație Recorder a dovedit că „Lucian Pahonțu, cel mai longeviv șef de serviciu secret (SPP), a făcut parte din forțele de repre siune trimise de Nicolae Ceaușescu contra protestatarilor din decembrie 1989 și a fost implicat în mineriada din iunie 1990. Investigația Recorder a confirmat că, între 1987 și 1990, Lucian Pahonțu a fost comandant de pluton în cadrul Trupelor de Securitate, la UM 0305 de la Băneasa.“ Lucian Pahonțu a fost numit în funcție de Traian Băsescu în decembrie 2005 și păstrat ulterior de Klaus Iohannis și de Nicușor Dan, chiar și după ce fusese pensionat. Șocantă a fost și înmormântarea cu fast, în august 2024, a lui Mihai Caraman, cunoscutul spion KGB, pus în 1990 de președintele Ion Iliescu ca șef al servicilor externe pe care le-a infiltrat. Piratarea alegerilor din noiembrie 2024, de către pro-rusul Călin Georgescu, aflat și acum în campanie electorală, deși sub investigație, este o altă dovadă a incapacității statului român, prin conducătorii săi, de a se debarasa de moștenirea Securității și a statului ceaușist.
Unde/ care este inima memoriilor tale? Locul – despre care știi că există – cel mai adânc, cel mai profund?
Mi-am propus să scriu, și ficțiunea, și non-ficțiunea, cu creierul rece, nu cu inima caldă. Sper să fi reușit.
Volumul al treilea al trilogiei memorialistice se coace?
Da de unde! Nu vezi cu ce mă ocup?! Sunt în prima fază de recuperare a fragmentelor deja scrise și amânate pentru volumele anterioare. Unele vor intra însă în ediția germană a Meseriilor (adaptată publicului german) la care deja lucrează scriitorul Jan Koneffke, traducătorul Vocilor la distanță apărută anul acesta la Editura Wallstein.
Cât de mult înseamnă pentru tine și cui lași aceste memorii?
Pentru mine, aceste scrieri memorialistice, nu înseamnă decât un efort literar: nu reprezintă o miză. Nici pentru familie ori prieteni: aș prefera chiar să nu le citească. Nu întrezăresc niciun chip uman ca destinatar al acestor cărți. Am fost însă educată de un istoric, tatăl meu, și istoria a pătruns,într-un fel sau altul, în toate ficțiunile mele. Scriu memorialistica aceasta reflexivă din tr-un sentiment de datorie: sunt conștientă că am fost martora unor timpuri care nu se vor mai repeta la fel și am întâlnit personaje de prim plan al lor. Istoria de fapt nu se repetă, dar greșelile oame nilor, ale popoarelor se pot repeta. Le-am scris știind când la sfârșit le voi vârî într-o sticlă și-o voi azvârli într-un ocean întunecat, cu valuri până la cer.
