lavinia Braniște nu e la primul volum de povestiri, în fapt, a debutat în 2014 cu volumul Escapada și cel mai nou roman al ei este Camping (2025), volum care apare în selecțiile de proză ale anului trecut. Delfinariu (Editura Polirom, 2026) este poate o pauză de respirație, însă cert este că prozatoarea se simte în povestire ca peștele în apă. Lavinia Braniște merge pe filiera ego prozatorilor douămiiști cu un realism la firul ierbii, cu o înregistrare aproape filmică a realului în detalii reflectate de circularitatea privirii, de sesizarea vecinătăților, de reflectarea mediilor purtând amprenta unor personaje care-și consumă deschis anxietățile. În orice caz, traiectoria descrisă de majoritatea personajelor rămâne în sfera banalului, a vieții de zi cu zi, cu un desfășurător previzibil în care monotonia asigură sunetul de fundal. Banalul însă nu este o temă simplă, Flaubert i-a presimțit complexitatea, proiectând-o într-un livre sur rien, sondând-o într-o versiune a sa, locul comun sau clișeul, cu infatigabilii Bouvard și Pécuchet și reflectându-i dimensiunea abisală, prostia. Kafka a tatonat-o în personajul funcționarului, relevându-i amploarea în noua lume a birocrației, iar la noi I.L. Caragiale a intuit resursa ilimitată practic de expresivitate a micii burghezii revărsate din birourile instituțiilor moderne. Joyce a ridicat banalul la demnitatea aventurii odiseice, stabilind pentru fiecare episod al epopeii homerice un corespondent desprins din societatea contemporană lui, regizori precum Luis Buñuel i-a restituit dimensiunea fabulatorie, „farmecul discret“ al banalului în cadrul mic-burghez, Marco Ferreri a descoperit în epifenomenele din care este alcătuit banalul o fascinație a derizoriului, iar Hannah Arendt, pornind de la observarea în funcționarul nazist, Adolf Eichmann, unul dintre responsabilii Holocaustului, a trăsăturilor banalității, a unei cumințenii mic-burgheze la confiniile cu mediocritatea și o totală lipsă de empatie, a reflectat la „banalitatea răului“.
Prozatoarea nu merge în această direcție, fiind mai mult preocupată de social, de durerile înăbușite, de amărăciuni, de nemulțumiri, de acel registru mărunt al inadecvărilor cotidiene care dospesc necontenit fără să crească niciodată până la capăt cozonacul nefericirii până la angoase profunde, pulsiuni suicidare, alienări camusiene, autoscopii obsesive. De aceea durerea este poate forma minimală de precizare a unei identități, – mă doare deci exist –, căreia îi sunt asociate inconveniente fiziologice, de la mirosuri neplăcute, oboseală, la inconfortul unei călătorii cu microbuzul etc. Durerea fizică este unul din repere, ea deschide și volumul cu povestirea Delfinariu. Prozatoarea încredințează perspectiva unei femei de patruzeci de ani care urmează un tratament împotriva unor dureri articulare, tratament care are ca efect secundar depresia. Pentru a diminua efectele depresiei, personajul trebuie să diminueze durerea și alege să o facă luând lecții de înot la un bazin, fapt care o aduce în apropierea unei instructoare, Valeria, de care se atașează treptat. Atât durerea, cât și depresia sunt factori externi, dar știm foarte bine cu un exemplu ilustru precum Emil Cioran că o maladie, în cazul lui insomnia, poate schimba în profunzime regimul ontologic, nu doar pe cel fiziologic. Pentru personaj, el pune în evidență, dacă nu amplifică, un regim de sensibilitate, un „fapt de afect“, cum îl numește Georges Didi-Huberman, elementul care particularizează personajul. Singurătatea face parte din viața femeii, e asumată și echilibrată aparent, dar dincolo de ea există o vibrație interioară care configurează un spațiu de rezonanță deopotrivă senzorial și psihologic. Sesizarea sunetelor de frecvență înaltă, ultrasunetele emise de delfini, un sunet propagat în țevile bazinului, venit de nicăieri, inaudibil pentru ceilalți este aici „metafora“ subtilă a acestei sensibilități contrariate. O parte din personjele feminine ale autoarei funcționează într-un regim anxiogen, dar doar câteva au o înzestare perceptivă specială. În orice caz, această dispoziție sensibilă o face receptivă față de instructoarea sa care deschide prudent, treptat relația către o prietenie, cu mici confesiuni, cu personalizarea unui dialog profesional. Valeria devine centrul atenției, acuitatea punerii în prezență face obiectul observației atente a prozatoarei. Există la un moment dat și un fel de emulație, dar dimensiunii psihologice i se alătură una ideologică. Dincolo de toate ambiguitățile și nesiguranța apropierii există însă o certitudine, un motor activist care mobilizează energii, pentru că una e să partajezi depresia cu suferința fizică, alta e să te uiți la un bazin de înot și să vezi în el ca într-un glob de cristal povestea emancipării femeilor de la crinolină la bikini și să simți că înoți în numele tuturor femeilor care nu s-au putut bălăci fără acoperire. Mesajul feminist iese tezist la suprafață, bazinul de înot devine o arenă, „metafora“ explicată, pedagogică, a ilustrării unei libertăți câștigate prin luptă, unde durerea și depresia sunt obstacole care trebuie depășite în spiritul unui activism cu predare de ștafetă. „E o metaforă puternică când vorbești despre înot. Dar pentru multe dintre ele – ca și mine, de altfel – adevăratul salt a fost ca mai întâi de toate să-și accepte propriul corp în costum de baie. Să aibă forța mentală de a merge astfel la vestiar până la bazin. Având în spate, în istorie, generații întregi de femei care au luptat ca să fie acceptate în piscinele publice, să fie acceptate în competiții, să aibă voie să intre în apă fără haine pe ele, apoi fără ciorapi, întrucât piciorul dezgolit era obscen. Ca să poată înota libere, fără ca hainele îmbibate în apă să le tragă în jos. Câteodată aceste gânduri îmi dădeau forță, acea forță pe care o căutam. Toate luptele acestea au fost pentru mine.“ Când Valeria suferă un accident, soclul ei de femeie puternică, self-made, se prăbușește, nevoia ei de atenție, slăbiciunea o îndepărtează pe eleva ei: imaginea unei învingătoare, a campioanei se fisurează și atașamentul se dizolvă. Campioana n-a corespuns modelului pe care l-a proiectat fără să știe în mintea elevei sale, care se reorientează către cei puternici. „Voiam să fiu lângă oameni cu forță mentală. Oameni capabili să lupte cu internetul, cu durerea, cu alți oameni inventați de ei.“ În jocul celor două „metafore“, una de adâncime, dedusă și alta de suprafață, condusă, ultima prevalează în mod nefericit asupra primeia, răpind personajului din complexitatea convingătoare pe care i-a creat-o prozatoarea, cea a unei stranii feminități. Am insistat asupra acestei povestiri pentru că ea descrie și un regim de funcționare mai larg în proza Laviniei Braniște. Când tema psihologică, a sondării interiorității este adusă în perimetrul cazului social, a observării inechității, a denunțării unei nedreptăți, a unor probleme de sistem, nota mai pronunțată a unei pedagogii riscă să bruieze.
O plângere reflectă un caz social, cu un lucrător temporar, somalezul Hakim, al cărui zbor a fost anulat, fără posibilitatea de a-și recupera banii și a plăti un alt bilet de avion. Ioana servește drept traducătoare din oficiu, neplătită, iar situația dificilă a somalezului ocazionează sesizarea „stării de fapt“, indiferența dacă nu chiar cinismul autorităților, lipsa de empatie a funcționarilor, arcanele traseului birocratic etc. Interesante sunt acele personaje feminine în care se acumulează anxietăți, acesta este regimul în care personajul feminin este developat. În Strâmtoarea, o fiică își întâlnește tatăl, după ce nu l-a mai văzut de ani buni de când acesta a divorțat de mama ei și așteaptă înfrigurată ca el să traverseze strâmtoarea Bosfor, în cadrul unei competiții organizate, cu teama de a-l pierde din nou; în Harta literară, tânăra Roxi își întreține bunica senilă, în contul familiei plecate în străinătate, făcând din abnegație un sacrificiu și confruntându-se cu autoritățile pentru ceea ce pare o banală eroare birocratică, conturul kafkian al povestirii fiind ușor de decelat. Vica Delcă a Gabrielei Adameșteanu pare că vorbește prin Aneta din povestirea Lacu Sărat, dar și acolo anxietatea pătrunde cu dispariția tempoară a soțului care bulversează monotonia programului vacanțier și pericolul de explozie generat de o presupusă scurgere de gaze. În particular, imaginea acestui cuplu sudat prin servituțile asumate ale femeii și un soi de indiferentism cutumiar al bărbatului este nuanțată cu o reală finețe de prozatoare. Femeia este capabilă să sesizeze urâțenia din jur și să o disocieze de modestia acceptată a unei vieți simple, decorul mizerabilist se vede prin ochii ei, trecut prin filtrul amintirilor ei. Singurătatea ei – pentru că soțul o ignoră total –, nu exclude afecțiunea dintre ei, ci oferă un câmp de observație al stărilor ei sufletești, a unei lumi închise din care răzbate firul unei sensibilități care și-a croit drum prin buruieni. Aici se află micul studiu despre banal al prozatoarei într-una dintre cele mai bune povestiri ale volumului.
În alte câteva povestiri, Lavinia Braniște explorează medii feminine, femeile între ele, cum este Beti scrie pe grup, unde câteva foste colege de liceu devenite între timp, după aproape douăzeci de ani, femei la casa lor, se întâlnesc ca fetele, într-o minivacanță, unde principalul eveniment este un concert. Beti, care a fost o vreme plecată din țară, este însă străina, „cea sălbatică, singuratica“, încercând să se adapteze, să se conecteze la vibe-ului grupului, fără să reușească pentru că „bula ei nu e de aici, algoritmul ei nu e de aici“. Conexiunea la rețele de socializare îi alimentează angoasa, așa cum conectarea ei la muzică, plenară, o eliberează, într-un soi de hipnoză senzuală „a unor stări alterate de conștiință, dar alterate de muzică, nu de alcool sau substanțe.“ Alienarea este peste tot în jur, și doar sub regimul angoasei ea apare sintetizată într-un tablou care configurează o „societate a spectacolului“ în termenii lui Guy Debord, frenetică, a unui consumerism nevrotic, fără trecut, senzaționalistă și coborâtă în senzorialul imediat și caduc, un spectru precum măștile ensoriene. „Acasă, o neliniște tot mai mare pune stăpânire pe ea. E angoasa de pe rețele tradusă în realitate, tragediile anonime de acolo coborâte în mulțime, dar și felul în care sunt gestionate, ușurința cu care totul devine o știre de ieri încă de azi, nimic nu mai poate tulbura această lume perturbată, deși totul e tulburător.“
Deși o parte din realismul acestor povestiri pare fad, fără nerv, situațional, liniar, capacitatea prozatoarei de a construi personajul în date psihologice corecte, dar mai ales de a sesiza formele de sensibilitate feminină, de a explora teritoriul anxietății în zonele sale discrete, la confiniile cu imperceptibilul, vascularizează anodinul, conduce la ceea ce un formalist rus, Viktor Șklovski, într-un celebru eseu, Arta ca procedeu, numea înstrăinare (defamiliarizare), și anume genuinul pe care-l aduce prima privire adresată unui colț de lume. Iar acolo unde banalul cel mai banal este „înstrăinat“, ceea ce se întâmplă în câteva povestiri ale Laviniei Braniște, proza ei strălucește.