Personalitate de prim rang a culturii timișorene, activ în mediul literar, civic sau editorial, Viorel Marineasa este, după cum afirmă criticul I.B. Lefter, „un maestru al prozei scurte, al microprozei, al complexităților incredibil de mari concentrate pe spații incredibil de mici“.
Proza acestuia, scrisă de-a lungul câtorva decenii și reunită într-o generoasă antologie de autor, intitulată Vederi din Timișoara, cuprinde volumele care l-au impus datorită viziunii, dar și formulei sale narative: Unchiul/ Unelte, arme, instrumente, Dicasterial, O cedare în anii 20, Despre Banat, în registru normal, Vederi din Timișoara sau Înainte și după (Războiul rece). În majoritatea lor, autorul sondează metabolismul multicultural și multietnic al unei Timișoare aflate, dintotdeauna, la răscrucea unor reconfigurări teritoriale și civilizaționale. Pe măsură ce granița dintre Orient și Occident permite o continuă circulație între „modelul habsburgic și cel levantin“ (Monica Spiridon), autorul devine cartograful mentalitățiilor, al personalităților și al vieților unor personaje care se comportă, acționează și relaționează în funcție de anumite interese personale sau de climatul mai mult sau mai puțin potrivnic al vremurilor.
Funcționari mărunți, preoți, ciobani, negustori, proprietari ș.a., întrețin natura gravă sau comică a unor experiențe personale sau colective desprinse parcă din cinematografia lui Kusturica, al cărei decor a devenit întreg universul moromețian. Numele sau ocupațiile unora dintre eroi, cum ar fi Zaharia Coșan, Bubu, piticul septuagenar, Ciucurel, Voacnărul Zărie, moș Piluc sau Alexandru Suslănescu etc., conțin o puternică rezonanță colocvial-jovială și, înaintea situațiilor prin care trec sau a contextelor în care se află, anticipează latura umoristică, ludică a prozelor. De asemenea, majoritatea textelor abundă în termeni regionali sau arhaici, aparținători unor meserii astăzi dispărute, unor delicatese culinare, unor locuri citadine sau unor trăsături de caracter cu totul aparte: șlucuri (înghițituri), moșul cobold, găliganul imberb, mărămușă, juvăț, cracauer, înciudează etc. Acestea îl recomandă pe Marineasa drept un prozator atent la detalii, dar și versatil, prin acuratețea evocării sau a relatării care oferă textelor sale combustia neprevăzutului și tonicitatea veridicității.
De asemenea, titlurile unor astfel de mostre narative declanșează, deopotrivă, efectul unui comic al asocierilor lingvistice și al trimiterilor interculturale, aparținătoare, de asemenea, cosmopolitismului pestriț al lumii evocate: Neputerea Suferirii, Totoformă, Dosar sănătos tun, Babele charismatice de odinioară, Singur pe felie, Natură vie cu pui de leopard, natură moartă cu pepene verde, Cucurigu, Năimit… lacheu… agent, Moartea în pat, moartea pe stradă sau Dubla sinucidere în căpița de fân. Anumite împrejurări, din care autorul ne trimite aceste vederi în mișcare ale vremurilor de altădată, conțin folclorul urban, specific regiunii: de pildă, o întâmplare care își devoalează caracterul pontos, în manieră soresciană, se petrece atunci când un tip care stătea în Germania de mai multă vreme și „n-a mai fost sigur pe o anumită adresă“, a încercat un artificiu lingvistic, pornind de la următoarea asociere logic-amuzantă: „Ceva i-o fi rămas lui în cap, că, adică, strada Cimitirului cade perpendicular pe strada Tigrului și omul a găsit o soluție ingenioasă: a scris pe plic Strada Cimitigrului“. În proza La bănățeanul peceneg, latura interculturală interferează cu cea a unor mândrii locale care gravitează în jurul bănățenismului, o identitate-conglomerat, de-o diversitate funambulesc-societală de meserii, comportamente, atitudini, gândiri etc. Acest termen generează anumite dispute amicale, ușor malițioase, privite de către autor cu o anumită doză de umor temperat nostalgic. Din vocabularul unic al bănățenismului fac parte nume de străzi, cum ar fi Evlia Celebi, bazarul de cartier provincial, intitulat Subdughene sau cișmeaua căreia i se mai spunea și cieșmă etc.
Banatul pare a se afla „la pseudo-capătul lumii“, un capăt, în aparență, grandios, „încrezut“, mai ales „cel habsburgic, oferind suficiente prilejuri“. Apare astfel senzația de vulnerabilitate spațio-temporală și de arlechinadă multiculturală, practic într-un teritoriu cu un ADN atât de complex și de antagonic: „Că inși și comunități s-au îngăduit în interculturalitate și în pluriaspecte, asta nu e o realizare de sistem, ci, în primul rând, oboseală, lehamite, cedare, ieșire parțială de sub ordine, acolo unde canonul a fost vulnerabil, îngălare de adio, oportunism“.
În mișcarea aceasta de carusel identitar, lingvistic, destinal, realitatea bate ficțiunea, mostre de limbaj juridico-administrativ se regăsesc în episoadele unor narațiuni alerte, graiurile locale sunt pline de un pitoresc, când acid, când șarmant, destinul individual devine și el o oglindă care, complet sau fragmentar, îl răsfrânge pe cel istoric. Un volum care se citește atât ca un document monografic, cât și ca un manual de umanitate în vremuri tulburi și lipsite de busolă.