După toate aparențele, visul de nemurire este constitutiv minții umane. Îl găsim ilustrat în credințele religioase, în speranțele de glorie postumă ale creatorilor, dar, iată, mult mai pragmatic, în cercetările și experimentele unor medici. Cartea doctorului Cătălin Vasilescu, Placebo. Chirurgii în căutarea nemuririi, explorează acest domeniu al căutării medicale sau biologice a imortalității prin relatarea, detaliată și literar-savuroasă, a aventurilor imortaliere a două nume celebre, Serge Voronoff și Alexis Carrel. Primul, un medic rus emigrat în Franța, a crezut că a descoperit secretul longevității, al tinereții fără bătrânețe, în grefarea unor testicule de maimuțe în organismul uman. Ideea lui Voronoff arată că subtilitatea nu este punctul forte al chirurgiei și poate nici al medicinei, în general. Asocierea dintre „testicule“ și tinerețe, vigoare, vitalitate e, în mod evident, accesibilă și celor mai rudimentare minți, lipsite de orice pregătire medicală. Vasilescu scrie în așa fel încât povestea unui șarlatan bine intenționat să fie citită pe nerăsuflate, ca o povestire polițistă, subliniind meritele derivate, indirect, din întreprinderea sa: nașterea endocrinologiei sau descoperirea testosteronului.
Mult mai extinsă și mai interesantă este povestea doctorului Alexis Carrel, nobelizatul pentru descoperirea tehnicii de coasere a venelor (anastomoză) deprinsă de la cea mai vestită țesătoare de mătase din epocă. De numele lui Carrel se leagă și încercarea de a obține celule nemuritoare ex-vivo, în afara organismului, e vorba de celebra poveste a inimilor de embrion de găină care ulterior s-a dovedit a fi o involuntară dar flagrantă eroare (reîmprospătarea culturii cu lichid embrionar transporta și celule cardiace). Carrel avea impresia că organismul uman se comportă sau ar trebui să se comporte ca un… mecanism: dacă reușesc să schimb piesele uzate sau stricate cu altele noi, atunci lucrurile se rezolvă de la sine. Numai că organismul este viu, iar ce este viu se formează dinspre interior spre exterior, contrazicând perspectiva chirurgicală – dinspre exterior spre interior, dinspre în afară spre înăuntru. Poate nu tocmai complet pe nedrept chirurgii au fost de-a lungul timpului ridiculizați și marginalizați, considerați urmașii bărbierilor care practicau „operații“ în modul cel mai brutal cu putință – extracții dentare, amputații ș.a.m.d., ignorând sau tratând superficial infecțiile ce rezultau în urma acestori intervenții, deseori soldate cu moartea pacienților. Până de curând, chirurgul era asociat „măcelarului“ sau „croitorului“ – aceste sintagme disprețuitoare făcând referire tocmai la abordarea „mecanicistă“ despre care vorbeam. Cătălin Vasilescu însuși consideră că chirurgia este de fapt extensia unui eșec al medicinei, așa cum declară într-un interviu. Căci ignorarea „vieții“, a legilor interne ale organismului are consecințe neprevăzute și fatale. Într-adevăr, abordarea mecanicistă a organismului a ignorat – cu nefaste rezultate imediate – reacțiile de respingere ale grefelor doctorului Voronoff sau ale tentativelor de transplant de organe executate de doctorul Carrel. Fiziologia din spatele anatomiei și morfologiei organismului este esențială pentru chirurgie, iată o lecție pe care, vai!, chirurgii și-au însușit-o mult prea târziu. Alianța dintre Carrel și Lindbergh, legendarul pilot american de sorginte suedeză, este în sine cât se poate de grăitoare – din moment ce pompa de perfuzare realizată de Lindbergh la indicațiile lui Carrel a fost pe cât de inovativă și aparent revoluționară pe atât de neexploatată și, în definitiv, inutilă… Se discută încă dacă această pompă a deschis calea către mașina cord-pulmon sau nu a fost decât unul dintre miile de strălucitoare drumuri înfundate ori părăsite.
Carrel s-a produs, din păcate, și în domeniul umanist, scriind un volum intitulat Omul, acest necunoscut, best-seller vândut în milioane de exemplare și tradus în zeci de limbi. Din păcate, susținerile lui Carrel din acest volum – astăzi uitat sau pus la index – sunt complet indigerabile pentru omul timpului nostru, deși, din păcate, o anumită parte a omenirii ar fi de acord cu cel puțin o parte din recomandările fasciste ale lui Carrel: eutanasierea criminalilor, limitarea dreptului de a vota la anumite categorii sociale, cultivarea discreționară a unei elite (culturale, intelectuale și, mai ales, științifice), eliminarea din organismul social al „slăbiciunilor“ democratice. Din nou, viziunea mecanicistă, chirurgicală se manifestă din plin – și în viziunea sa politică: îndepărtarea unor „agenți“ presupuși a fi nocivi este dezirabilă și sanogenă. Dacă ulterior se constată că tocmai îndepărtarea așa-zișilor „microbi“ omoară organismul purtător – cu atât mai rău pentru organism! Obsesia purității duce uneori la „curățarea“ completă a entității supusă dezinfectării.
Ca și în Bestiar, Cătălin Vasilescu aduce în prim plan – și în această carte – delirul de grandoare care-l pândește pe chirurgul din toate vremurile, o grandomanie care se suge odată cu laptele teoriei și practicii învățate de el. M-am întrebat întotdeauna de unde vine oare această privire aviară a medicului, în special a chirurgului, și, recunosc, nu am aflat un răspuns decât acum, citind cărțile doctorului Vasilescu. Medicul are asupra pacientului – dar, cred, și asupra omului în genere – o perspectivă nu doar urieșească, de sus în jos, dar, mai ales o perspectivă tridimensională. Perspectiva comună asupra corpului este una… bidimensională, în sensul că ne ignorăm sau minimalizăm adâncimile ori profunzimile corpului nostru. În mod obișnuit avem un contact epidermic cu persoana celuilalt și cu persoana noastră, o întâlnire ipostatică cu seamănul nostru și cu noi înșine, elementul privilegiat al corpului uman fiind capul și în special fața, chipul. E suficient să ne aruncăm o privire asupra homunculusului, acea hartă interioară în care părțile corpului nostru sunt distribuite în funcție de importanța pe care mintea noastră le-o alocă implicit, pentru a ne da seama de prezența acestei perspective bidimesnionale și ipostatice în percepția comună. Pe această hartă fața (buzele și ochii) ocupă cea mai extinsă suprafață, urmată de mâini, celelalte elemente căzând într-o ridicolă irelevanță. Așadar, suntem ființe „corticale“, ființe ale scoarței, ale suprafețelor. Spre deosebire de noi, oamenii obișnuiți, și de această perspectivă comună, medicul – în special chirurgul – dezvoltă de-a lungul anilor de pregătire medicală și de-a lungul carierei sale o cu totul altă perspectivă, una care trece prin zidul celui mai mare organ și pătrunde în viscerele noastre, în interiorul măruntaielor noastre. El ne vede – așa cum și suntem în realitate – ca pe niște cilindre ambulante, ca pe niște tuburi digestive augmentate, complexe, expandate – cu toată rețelistica de vene și artere, de aorte și de capilare, cu organe vitale și anexe, cu glande și corp calos. Un chirurg privește prin noi – radiografic, tomografic, ecografic – în fața lui suntem niște ființe străvezii, transparente (dar deloc diafane), „deschise“, denudate până la ultima fibră a ființei noastre. Cum să nu te îmbolnăvești de grandomanie când capeți o asemenea privire… scanantă, disecantă, vivisecționantă?! Imaginați-vă o clipă cum ar fi să privești omul în tridimensionalitatea sa pentru a înțelege felul grăbit în care chirurgul îți aruncă o privire, parcă jenat, încercând să evite contactul vizual și să scurteze cât mai mult întrevederea „față către față“. În mod sigur, homunculusul din capul medicului chirurg arată cu totul altfel decât homunculusul din capul pacientului și, în genere, al omului obișnuit. Probabil că diferă și de la specializare la specializare, pentru cardiolog inima subordonând toate celelate organe, pentru neurolog – creierul ș.a.m.d. Fapt este că pentru toți chipul, fața, suprafața cad pe ultimul plan. Adică tocmai ipostasul, persoana, „suflarea“, ca să zic așa.
Deși ne imaginăm că sufletul este interior, lăuntric, adânc și profund, poate chiar tenebros și teluric, în realitate ne comportăm precum cinstitorul și pictorul de icoane: ne închipuim sufletul omului împrejurul corpului său, ca un fel de aură ce-i luminează, în special, chipul. Privirea străpungătoare, scanantă, radiografică a medicului este, cum vedem, la infinită depărtare de orice ar putea să însemneze, în mod obișnuit, „suflet“. Așadar mecanicismul chirurgical nu e doar o metodă de abordare, ci decurge dintr-un anumit tip de privire, dintr-o anumită perspectivă, aceea pe care am încercat, pe urmele cărților doctorului Vasilescu, să o conturez: perspectiva scrutătoare, transversală, microscopică.
Nici nu e de mirare că, într-o asemenea perspectivă, chestiunea imortalității se reduce la problema înlocuirii subansamblelor… organismului. Dar ce este absolut interesant este că în această perspectivă chirurgicală imortalitatea nici nu mai prezintă un atât de mare interes. Sigur, prezintă un interes strict tehnic, ca fiind o culme a performanțelor chirurgiei moderne. Dar ca atare – imortalitatea unei astfel de ființe, cea pe care o vede un chirurg precum Carrel, nu face doi bani! Este întru totul revelator că în volumul amintit mai sus, chirurgul francez – considerat în epocă descoperitorul nemuririi – consideră că imortalitatea sau longevitatea indefinită ar trebui acordată doar geniilor și oamenilor de știință, în niciun caz nu trebuie acordată, „democratic“, masei de făpturi străveziu de neînsemnate, caz în care omenirea s-ar sufoca sub propriul excedent, precum o cultură de celule – suprapopulată. Cine ar da doi bani pe nemurirea altor milioane de Turritopsis dohrnii, acea meduză microscopică, biologic-nemuritoare? Vorbele din final ale lui Dale, unul dintre protagoniștii fictivi ai cărții, sunt, de aceea, cu totul grăitoare: „Turritopsis… Nu, nu vreau să vorbesc despre asta. Nu vreau să vorbesc despre tot căcatu’ ăsta.“ (p. 261)