Îmi notasem foarte demult două versuri pe spatele fișei unui seminar pe care l-am ținut despre natură și tehnică în lumea modernă, despre omul premodern și diferitele sale tipuri de rațiune, dar uitând cu neiertată delăsare numele poetului: loviți de-o păpădie-n tâmplă/ mirați de tot ce ni se-ntâmplă. Cine poate să resimtă o emoție la auzul lor va înțelege cu ușurință ideea centrală a cărții lui Hartmut Rosa, Indisponibilitatea lumii (în traducerea Alinei Noveanu, la Editura Idea, Cluj, 2026). Această carte a sociologului german, cunoscut între altele pentru o captivantă teorie a accelerației sociale (care examinează schimbările relațiilor umane sub presiunea progresului tehnologic), vorbește despre omul modern ca despre cel ce își hrănește propria viață din prefacerea continuă a lumii în dispo nibi litate, în ciuda naturii profund indisponibile a lumii și a faptului că în cele din urmă tocmai acest efort descrie foarte plauzibil o formă de suferință, alienare și eșec uman în fața propriei vieți și inserții în lume. Dacă omul modern construiește o civilizație a disponibilității, el se opune naturii reale a lumii, care se retrage înaintea sa, iar el sfârșește prin a se înstrăina de propria spontaneitate și prin a nu găsi nici o sursă de mulțumire în tot ceea ce a devenit disponibil. De fapt, este destul de ușor de înțeles cum această pledoarie pentru asumarea indisponibilității lumii, a asumării întâmplării, a receptivității și mirării înaintea oricărei alterități se poate înscrie în seria criticilor moderne a evoluției tehnicii și a modului în care ea transformă omul și lumea lui. O idee pornită din teologia lui Rudolf Bultmann, în 1930, formulată inițial ca o critică a evoluției acaparatoare a tehnicii în lumea secolului XX, devine la Hartmut Rosa ceva complet nou: o fină inserție în criticata evoluție a tehnicii a unui interstițiu aducător de pace între om și lume, definit ca „rezonanță“ între aceștia, în condițiile unei dezvăluiri „semidisponibile“ din partea lumii și de sfială discreție din partea omului. Cam așa cum primim mirați prima ninsoare, despre care ne și vorbește prima pagină a cărții sociologului german.
Indisponibilitatea lumii este replica la patru trăsături fundamentale ale acțiunii omului modern asupra lumii: efortul de a o face vizibilă, de a o face fizic accesibilă, controlabilă și mai ales utilă. De aici, reversul paradoxal al acestei atitudini, a cărui analiză dă o consistență foarte originală ideii lui Hartmut Rosa: corola de minuni a lumii se retrage, lumea disponibilă devine amuțită, iar omul care a supus-o nu mai resimte nicio dorință sau bucurie pentru obiectul pe care și l-a procurat (da, tipurile de cunoaștere discutate de Blaga pot fi foarte bine puse în dialog cu cartea lui Rosa). Tema lumii exploatate care își pierde frumusețea și tocmai valoarea de casă a omului este binecunoscută, însă Hartmut Rosa lucrează cu acest concept într-o manieră surprinzătoare și originală: desigur, el operează o critică a proprietății (în care înțelege rădăcina pretenției de disponibilitate a tot ce stăpânim, iar acest lucru ar trebui continuat printr-o eventuală rediscutare a fundamentelor ideii de proprietate versus alienare umană prin dorința de dominare a lumii); desigur, el face o critică a turismului de masă, cu vocabularul lui alienant și iluzia „descoperirii“ și a „aventurii“ în circuitul programat al industriilor și agențiilor de profil; desigur, el își încheie cartea aruncând indisponibilitatea tocmai în craterul eforturilor umane de a stăpâni natura, când evocă fuziunea nucleară și forța ei în esență atât incontrolabilă, cât și superioară forțelor naturii înseși. Totuși, el schițează în puținele pagini ale cărții o soluție ancorată pe de o parte, parcă în teoria stoică a acceptării cauzalității armonice a lumii, pe de altă parte, în mod explicit în poemul lui Rilke unde acesta deplângea puterea ucigătoare a reificării umane a lumii și cere „să aud cum lucrurile cântă“. Soluția lui Rosa se numește „rezonanță“ și are patru trăsături: contact cu lumea în modul afectării (unde văd de fapt un frumos elogiu al subiectivității receptive aristotelice, înlocuite de Bacon și urmașii lui de subiectul activ și transformator al naturii), apoi prin răspuns activ (pentru ca acțiunea să vină la apelul naturii, ceea ce îl face pe Rosa să scrie rânduri absolut memorabile și surprinzătoare despre dispariția în lumea postmodernă a vocației; comentez: înlocuite de perfidul concept al „motivației“), apoi prin asimilare (unde văd o frumoasă rădăcină stoică) și, în fine, o acceptare a indisponibilității lumii (aș comenta în termeni blagieni, foarte potriviți aici: ca sursă de mister). Concluzia cărții este simplă: lucrurile complet controlate pierd rezonanța, noi ne pierdem interesul pentru ele, pe când asumarea indisponibilității lumii este poarta către o depășire autentică și, probabil, fericită a condiției moderne.
Citind, îmi pun trei întrebări. Una este legată de teoria augustiniană a utilității, care înglobează oarecum, stând și ea la baza genezei modernității, problema aservirii moderne a lumii. A doua vine dintr-o interpretare în termenii lui Noica a unei probleme de gândire a lumii de către Toma din Aquino. A treia ține de o înțelegere specială a finitudinii spațiale a lumii în contextul efortului uman de aservire a ei. Iată-le pe rând.
În prefața la De doctrina christiana, Augustin definește două atitudini față de lume, și anume uzajul (usus) și fructificarea (frui) ei. Prima tratează lucrurile ca semne care trimit la un semnificant transcedent, preface lumea într-un sistem de semne (substituibil oricând textului sacru) și dispune subiectul la iubire față de aceste semne și umilitate în fața lor. A doua tratează lumea ca obiect ultim de căutare a omului, strict pentru folosul propriu, într-o formă de uzaj autoreflexiv care ucide frumusețea lumii și dă subiectului trufie (dar ceea ce noi numim mai sus utilizare este aici fructificarea). Oarecum, iubirea și rezonanța par înrudite. Iar atunci, nu cumva rezonanța lui Hartmut Rosa este un caz particular a ce visa Augustin, adică o discreție a omului care iubește această lume fiindcă trimite la ceva care este dincolo de ea? Dacă e așa (poate tot prin Bultmann), critica tehnicității poate reveni la un dialog cu conceptele de bază ale tradiției teologice.
Pus în dificila situație de a argumenta că lumea poate fi eternă, datorită continuei generări și coruperi a naturii, dar că și finalul ei este plauzibil potrivit tradiției antropocentriste a Genezei, la finalul tratatului Despre eternitatea lumii Toma dă o soluție sugerând faptul că am putea gândi o lume fără oameni și atunci problema se rezolvă. Eu nu cred că se rezolvă, întrucât devenirea întru devenire a lumii fără om rămâne distinctă de devenirea întru ființă pe care raționalitatea umană o imprimă lumii ca act de interpretare a ei, ca să transpun în termenii lui Noica această problemă. Dacă e așa, atunci problema lui Rosa nu se rezolvă la nivelul trăirii afective și estetice a rezonanței, adică nu e doar o chestiune de sensibilizare a emoției cu care ne raportăm la prima ninsoare, ci este mai ales un mod de a regândi rațiunea și eventual o nouă specie a ei, înglobând în ea efortul de a face lumea disponibilă. Cât timp uimirea este începutul oricărei rațiuni, faptul este posibil și legitim.
Întreaga problemă a indisponibilității lumii presupune o lume finită, pe ale cărei margini omul deja le-a găsit. Dar ce se va petrece când (curând?) marginile acestei lumi se vor deschide iarăși? Acum privim sceptic atitudinea noastră agresivă față de lumea a cărei indisponibilitate nu o acceptăm și care se retrage sfioasă, ca o plecare a zeilor muribunzi. Dar dacă această lume își va deschide marginile spațiale datorită aceleiași atitudini de disponibilizare tehnică a ei, oferindu-ne posibilitatea de a trata ca obiect lumi noi? Oare în cazul unei lumi infinite (sau suficient de mari ca să o percepem astfel), efortul subiectului rămas activ și indisponibilitatea ei nu intră cumva într-o nouă armonie și va avea un nou set de probleme, complet diferit? Este evident că o teorie a accelerației sociale depinde complet și tacit de finitudinea lumii, despre care Rosa nu discută în cartea lui, iar schimbarea acestei premise poate modifica întreaga meditație. Sau, legat de aceeași infinitate posibilă, dar în alt plan: dacă raportul rezonanță/indisponibilitate este valabil pentru orice lume posibilă, atunci ce se întâmplă cu lumile ficționale? Poate fi oare lumea din mintea mea de scriitor siluită ca simplu obiect disponibil de care ulterior mă plictisesc (și nu o recitesc aproape niciodată), sau are și ea un regim de indisponibilitate care îmi stârnește un „dor aprins“ (folosesc expresia pentru că o folosește și Hartmut Rosa, în raționamentul lui privind lumea noastră comună) și mă face să dau curs chemării de a scrie întreaga mea viață? Sunt întrebări care, toate în comun, ne fac să revenim la istoria rațiunii pentru a putea privi spre viitorul ei.