„Nuvele“ de 300 de pagini. „Nuvele extinse“ de 900
Puțini prozatori români actuali sunt capabili să angreneze în textele lor structuri și tehnici narative postmoderniste și postumaniste, încât să convingă atât critica literară, cât și publicul larg. Florin Chirculescu (aka. Sebastian A. Corn) o face cu prisosință. Și cu o dexteritate suplimentară, care nu este la îndemâna oricui: pe spații de mici și mari dimensiuni.
Dacă Adrenergic (2009, publicat, într-o formă inițială, în Jurnalul S.F. nr. 89-90/ 1994), un cyberpunk matricial ce trimite la Neuromancer-ul lui William Gibson, are 123 de pagini, Ne vom întoarce în Muribecca (2014), un roman de aventuri inițiatice în care miturile modifică spațial prezentul acțiunii și îl alterează semantic pe cel al narațiunii, are 815 pagini, Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu (2017), o parabolă a rolului ingrat, dar salvator, al medicinei în istoria omenirii, 1107 pagini, iar Solomonarul (2022), un roman detectivistic trans-temporal prin care circulă un potențial alter ego al lui Eminescu, 585 pagini (format mare). De altfel, în lumea editorială, Florin Chirculescu e cunoscut pentru faptul că își prezintă romanele de 300 de pagini drept „nuvele“.
În bună tradiție postmodernă, umorul, ironia și autoironia nu lipsesc nici din proza autorului, nici din intervențiile sale publice, directe, inconfortabile, dar și (auto)relativizante. Iată-l pe autor cum descrie momentul în care își descoperă primele aptitudini naratologice: „Pe la 17 ani, devenisem excesiv de avangardist. […] Mă urmărea hazardul. Ziceam așa: dacă scrii ordonat, nu poți să surprinzi esența realității, care este guvernată de hazard. Așa că, dacă aș găsi o scriitură disritmică și disruptivă, am să fac niște pași mari în literatură, mi-am spus. Iar incoerența este un pas decisiv în dezvoltarea mea. Eram un geniu, vă dați seama!“ (De la pix la bisturiu, citim povestea chirurgului-scriitor Florin Chirculescu, interviu luat de Monica Tănase în Life.ro/ 26.11.2018 – https://life.ro/de-la-stilou-la-bisturiu-citim-povestea-chirurgului-scriitor-florin-chirculescu/). Dacă l-ar fi citit pe tânărul Chirculescu, Edward Lorenz și Benoit Mandelbrot și-ar fi modificat teoriile despre haosul ordonat al lumii.
În lumina reflectoarelor
Cum numărul paginilor nu este un indicator axiologic, să aruncăm o privire asupra receptării. Încă de la începuturi, proza lui Sebastian A. Corn (pseudonimul sub care debutează) a apărut ca o revelație în interiorul fenomenului postmodernist autohton. Mihai-Dan Pavelescu (coordonator) îl include pe autor în Dicționar SF (1999), un instrument canonic important pentru legitimarea science-fiction-ului și a cyberpunk-ului la intersecția cu mainstream-ul. În același an, Mircea Cărtărescu îl citează în Postmodernismul românesc, plasându-l în fruntea „lupilor tineri“ care se remarcă în zona „experimentelor SF“. În 1996, în articolul Un manifest postmodernist, îl includeam pe Corn, alături de Mircea Cărtărescu, în rândul creatorilor de „spații hyper-reale“, salutându-i tehnicile „mediatice“ și anticipându-i o carieră literară de succes. Iar, în 2003, în Videologia, îi remarcam abilitatea de a elabora, în maniera lui William Gibson, „universuri cibernetice grefate în memoria eroilor“, la interfața dintre realitate și realitate virtuală. O tehnică narativă și o strategie de promovare a operei mai puțin obișnuite în spațiul literar autohton, care vor face din S.F.-uri ca Adrenergic, Eucronoza (1994) și Skipper de interzonă (2012) și cărți palpitante de mainstream, iar din mainstream-uri ca Greva păcătoșilor, Solomonarul sau Orfanii (2025) și S.F.-uri discrete, ilustrative pentru prezentul nostru postuman.
Treptat, valorizarea lui Florin Chirculescu/ Sebastian A. Corn intră într-o zonă a normalității: un prozator percutant, constructor de lumi ficționale pe cât de diverse, pe atât de actuale. Scriitorul se impune ca un adept al stilului hyper-realist (în cyberpunk) și realist dur (în mainstream), neezitând, însă, să le mixeze, pentru a-și diversifica oferta narativă și a-și maximiza șansele de succes public și critic. Dacă Tolkien, Orwell, Gibson și Bolaño s-ar fi întâlnit într-unul dintre cronotopii (sau, aș spune, neurotopii) imaginați de Corn/ Chirculescu și ar fi plănuit să scoată o carte împreună, atunci aceasta ar fi putut purta pe copertă numele autorului român.
Criticii și istoricii nu rămân indiferenți la oferta multiplă a scriitorului. Cornel Robu îi observă calitatea de creator de ficțiuni speculative și istorii alternative (în volumul Scriitori români de science-fiction, 2008), Cătălin Badea-Gheracostea îi elogiază abilitatea de a-și construi „propria știință a catastrofelor în proză“ [SFada cu literatura. Ne vom întoarce în Muribecca ghidați de Sebastian A. Corn (I), în Observator cultural, nr. 718/ 11.04 2014], iar Octavian Plăiașu îi salută construcția de „realități multiple“, considerându-l „de departe unul dintre cele mai importante nume all time ale prozei românești“ (Dragă Dragalina mea!, în Observator cultural, nr. 1288/ 15.01.2026).
Să adăugăm că, în prezent, receptarea prozei lui Florin Chirculescu și-a atins apogeul binemeritat: de la includerea ei în Istoria literaturii române contemporane. 1990-2020, a lui Mihai Iovănel (2021), în capitolul Metarealismul postmodern, alături, printre alții, de Mircea Cărtărescu, Ioan Groșan, Caius Dobrescu, Simona Popescu și Cristian Tudor Popescu, la nominalizarea romanului Solomonarul la Premiile Observator cultural și a romanului Orfanii la Premiul Uniunii Scriitorilor.
Ceea ce l-a adus pe autor în lumina reflectoarelor criticii se leagă deopotrivă de calitatea prozei (estetică, ideologică, sociologică, tehno-științifică) și de perseverența cu care medicul (chirurg toracic) Florin Chirculescu și-a transformat vocația într-o a doua profesie. Numărul impresionant de cărți, stilul lor alert, întotdeauna hibrid (amestec de mainstream și cyberpunk și, în ultimii ani, de mainstream și thriller politic, cu o critică dură la adresa capitalismului digital, în maniera romanelor lui Richard K. Morgan din seria Altered Carbon), amploarea planurilor narative, mixajul spectaculos de utopie și distopie, de haos și ordine, de lumi virtuale seducătoare și lumi reale disfuncționale, și, peste toate, forța și expresivitatea poveștilor din fiecare volum, reprezintă argumente solide în favoarea scriitorului complet.
Postumanismul. Câteva revelații incomode
Florin Chirculescu nu se teme să spună lucrurilor pe nume; nici în viața reală, nici în ficțiune. Directețea ideologică a textelor sale nu este, însă, stridentă. Ea transpare din revolta anti-sistem a personajelor sau din critica tehno-politică a unui narator omniscient și ubicuu, niciodată omnipotent. Acesta este mereu condiționat: fie de relativizările și multiplicările spațio-temporale generate de efectele fizicii cuantice care îi guvernează existența, fie de contradicțiile dintre propria activitate cerebrală și procesualitatea mentală ce rezultă din ea. Shifting narrators, shifting realities, shifting minds – așa ar arăta rezumatul „tehnic“ al oricărui pasaj din romanele autorului. O critică a postumanismului…prin mijloace postumane?
Revelațiile ideologice incomode ale lecturii nu se opresc aici. Dorim să vedem cum împăratul e gol? Să nu-i mai descriem hainele strălucitoare, dar inexistente? Deschidem oriunde Greva păcătoșilor, Solomonarul sau Orfanii.
Ce vom descoperi? O lume a bufonilor și a narcisiștilor ajunși la putere și care, lipsiți de orice scrupul moral, conduc în interes personal politica mondială; un univers al „rechinilor“ economici preocupați de profit prin orice mijloace, mai ales prin impunerea brutală a unui Realpolitik digital; o planetă în care dictatorii și autocrații își împart zonele de influență cu liderii sectelor religioase și conducătorii grupărilor extremiste de stânga și de dreapta.
Critica, directă sau indirectă, a capitalismului digital al anilor 2020 se întâlnește cu „bobârnacele“ date extremismelor ideologiei PC și cu ironiile la adresa „limbii de lemn“ a ideologiilor WASP conservatoare etic sau religios. Toate, însă, supuse dezagregării operate de o forță superioară: virușii semantici care contaminează istoria, creierele umane și narațiunea. A se vedea, de pildă, finalul romanului Ne vom întoarce în Muribecca, în care nu numai vocea narativă, dar și textul propriu-zis, se dezmembrează logic, neurologic și…tipografic. Un Korsakov 2.0 (formula îmi aparține) pare să șteargă memoria întâmplărilor, doar pentru a o relua, parțial și fragmentat, în segmente (alterate semantic) de gândire și exprimare narativă.
Rețeta succesului
Din punct de vedere strategic, transformarea lui Sebastian A. Corn în Florin Chirculescu reprezintă o mutare câștigătoare. Autorul a renunțat în bună măsură (dar nu în totalitate) la hyper-realismul tehnologic S.F. și cyberpunk, deplasându-și atenția și instrumentele de lucru către realismul socio-politic și psihologismul cognitivist specifice unei bune părți a prozei mainstream actuale. Cu această ocazie, a devenit (mult mai) accesibil criticii literare.
Aspirația legitimării canonice, prin tailoring-ul „hainelor“ paraliterare în forme mainstream, nu înseamnă, însă, abandonarea principiilor care îi defineau primele texte: construcția de lumi distopice; adecvarea narațiunii la prezentul științific și tehnologic; critica sistemelor totalitare. Componentele postumane sunt prezente, într-o formă critică, în toate romanele publicate de Chirculescu în ultimii zece ani, cu excepția celui pur realist Caftul: digitalizarea forțată; crearea și încurajarea dependenței de softuri; manipularea politică și economică prin promisiunea utopiei tehnologice.
Din această ultimă perspectivă, realitatea continuă să o ia înaintea invenției ficționale. Nici autorul român, nici William Gibson nu și-ar fi imaginat că, într-o combinație de „Minister (orwellian) al Adevărului“ și matrice digitală infailibilă, ni se va propune, în 2026, un…Minister al Inteligenței Artificiale (condus, pentru mai multă eficiență, de ultima variantă de Claude?). Cu un mic asterisc. Ficțiunile distopice ale anilor 1980 au prevăzut și reacția maselor (menținute în sărăcie și ignoranță) la presiunea „cyber“ a elitelor tehno-politice: nesupunerea „punk“ în fața digitalizării forțate. Urmată de revoltă.
Cyberpunk pe înțelesul tuturor
Să facem un pas înapoi și să privim spre cyberpunker-ul Sebastian A. Corn. Cititorii antologiei Eucronoza (2017), ce cuprinde textele Eucronoza, Adrenergic și Skipper de interzonă, au în față un triptic distopic în care, exact ca în serialele Black Mirror și Altered Carbon, omenirea a atins cel mai înalt prag de dezvoltare tehnologică, dar și cea mai severă pierdere de identitate. În buna tradiție a prozelor lui William Gibson, Bruce Sterling sau Rudy Rucker, exponenți ai primului val cyberpunk din anii ’80, Corn descrie o societate a viitorului (cu ramificații în trecut) în care virusarea semantică, protezarea digitală și desprinderea creierului de corp și a minții de creier reprezintă „beneficiile“ pe care elitele tehno-politice le-au adus omenirii. Cele trei texte (nuvele sau mini-romane), scrise în ritm de policier, acomodează publicul cu ideea existenței unei hyper-realități în care indivizii nu mai pot deosebi materialul de imaterial, fiziologicul de informațional, trecutul de prezent și adevărul de fals. O meta-realitate hibridă, cu aspect de iluzie neurologică alimentată tehnologic (pe care aș numi-o neurotopică) îi face pe oameni să creadă că au ajuns într-o zonă stabilă de referință, doar pentru a constata că aceasta se dizolvă, dezvăluind un nou nivel al virtualității și un nou abis al softului care generează lumea și poveștile ei.
În Adrenergic, disoluția fiziologicului în virtual este singura modalitate prin care indivizii „ființează“. De exemplu, Karl, șoferul protagonistului Tamerlan Banks, „pivota în serul fiziologic“ dintr-o cuvă și, simultan, pilota mașina șefului său în stare numerică: „De fapt, Karl nici nu mai era Karl. Era un creier pur care recepta și prelucra date specifice. Datele care îi permiteau să se descurce în traficul încărcat al South Sabratei.“
Iar în Skipper de interzonă, niște entități străvechi, ce organizează și dezorganizează istoria după propriile interese, manipulează oamenii, rescriindu-le trecutul și reprogramându-le amintirile, din postura unui uriaș creier invizibil ce se confundă cu lumea înconjurătoare: „V-am spus că entitățile acelea n-au nici ochi, și nici membre […]. Imaginați-vă un creier întors pe dos, un creier care receptează informația direct. N-are nevoie de organe de simț, căci este un creier care… se amestecă mereu cu realitatea!“
La 14 ani de la publicare, actualitatea unor astfel de pasaje este frapantă. Ce definiție mai bună, în prezent, pentru „creierul“ AGI (Artificial General Intelligence) pe care elitele digitale îl consideră, via Altman, Musk, Hassabis sau Amodei, o „entitate“ indispensabilă omenirii, mai utilă decât totalitatea creierelor umane?
Un paradox editorial: 2484 Quirinal Ave.
Publicat în 1996 și reluat, într-o ediție revizuită și adăugită, în 2026, romanul 2484 Quirinal Ave., este cel care anunță trecerea de la S.F./ cyberpunk la mainstream și de la Sebastian A. Corn la Florin Chirculescu. Paradoxal, opțiunea de astăzi a autorului de a rămâne în literatura română prin mainstream este prezentă într-un text steampunk apărut… cu 30 de ani mai devreme.
Intrigi politice, mize economice, teorii sociale, conspirații planetare și, mai ales, discursuri despre conștiința răului și despre puterea individuală și colectivă în fața abuzurilor – toate se regăsesc aici, dar și în romanele mainstream de după 2015: Greva păcătoșilor, Solomonarul, Orfanii. Chiar dacă abia începând cu Greva păcătoșilor autorul va renunța la pseudonim, 2484 rămâne un text de referință pentru melanjul de registre și strategii narative aparent incompatibile (înalt – jos; cult – trivial; academic – popular), dar care, în linia teoretică dezvoltată de Erich Auerbach în Mimesis, reprezintă, de fapt, atuul majorității autorilor canonici.
În 2484, cititorul are în față o lume antică steampunk, desfășurată într-un trecut alternativ în raport cu cel al „adevăratului“ Imperiu Roman, dar perfect aliniată intrigilor politice ale prezentului autohton. Personajele trăiesc într-o „interzonă“ spațio-temporală (ne vin în minte albumele de bandă desenată ale lui Enki Bilal) greu de fixat și definit: poartă togi și sandale romane, dar circulă cu „locomobile“ care „lansează pe coș volute de aburi“ și discută despre electricitate ca „motor al viitoarelor secole“. Peste toate, planează ideea de luptă pentru puterea politică și pentru controlul informației, în așa fel încât istoria să curgă pe cursul ales (și pre-programat) de cei puternici, împotriva celor slabi.
Studenția pe înțelesul tuturor: Caftul
O foarte bună priză la realitate, dialoguri (licențioase) autentice și o desfășurare cinematografică a evenimentelor: aceasta este cheia succesului romanului Caftul (2025). Când o echipă de studenți de la Medicină Militară, trimisă pe vremea lui Ceaușescu la muncile agricole, ajunge să se bată, pe viață și pe moarte, cu localnicii din Câmpia Bărăganului, realitatea (socialistă) scapă de sub controlul autorităților. Nu și al autorului, care virează către un stil realist dur, amestec de Petru Popescu și Alexandru Monciu-Sudinski, trecând prin Balanța lui Ion Băieșu. Absurdul și grotescul prozelor ultimilor doi se regăsesc, într-o variantă „îmbunătățită“ colocvial, în scena luptei dintre mediciniști și sătenii veniți să le dea o lecție de educație civică: „Un prof se duce la ei: «Sunt profesorul Hagianu, de la…». Nu termină, că-și fură un pumn: «Io-s tractorist, morții mă-tii!» zbiară ăla care l-a lovit. […] Omul cade în cur ca un sac, se uită cruciș, așa că ne năpustim la țăranii ăia, derbedei, bețivi, ce paștele mă-sii or fi. E incredibil cât de util e un capac de oală: e bun și ca scut, și ca să lovești. Luăm foc, punem mâna pe cărămizile căzute din zid, încingem un caft general. Altminteri, plouă de rupe. […] «L-a omorât, bă, l-a omorât pe frate-miu!“» se aude o voce dinspre șosea. «Dă-l în pula mea!», îi răspunde un glas. «De ce n-a fost și el mai atent?»“
Romanul „total“ e mort. Trăiască romanul „total“!
Florin Chirculescu își dovedește calitățile de autor mainstream cu precădere în cele trei romane-epopee, Greva păcătoșilor, Solomonarul și Orfanii. Combinația de saga universală și poveste mitică națională, de realități istorice verificabile și what if-uri contrafactuale, dar, mai ales, abilitatea autorului de a construi tridimensional o acțiune palpitantă, populată cu povești memorabile de dragoste, de putere, de conștiință și de revoltă (culturală, socială, politică, familială, erotică) ce se întind în multiple spații geografice, civilizatorii și mentale, îl face pe Chirculescu să fie, alături de Mircea Cărtărescu (dar foarte diferit de acesta), prozatorul român neurotopic cel mai de succes.
Dar și cel mai greu de încadrat. Greva păcătoșilor, observă Mihai Iovănel, nu seamănă cu nimic din ceea ce se scrie la noi: „Are nu doar o complexitate narativă de big novel, ci și o stranietate cvasinecunoscută literaturii române.“ (Scara universală a domnului Chirculescu, în Scena9/ 26 octombrie 2017). Cu alte cuvinte, chiar în interiorul fenomenului postmodernist și al celui postumanist, realismul neurotopic al romanelor lui Florin Chirculescu se distinge de orice alt tip de realism „digital“ (formula îmi aparține) ce ar putea fi identificat în proza ultimelor două decenii.
Ce ar avea Chirculescu în plus față de alți autori din zona ficțiunii autohtone postumane? În primul rând, pretenția (și reușita) totalizării. Formula întrebuințată de Eugen Simion pentru a încadra romanul lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, nu este în discuție aici, chiar dacă și autorul Solomonarului pare că tratează, integrativ (ca Marin Preda) și reciclativ (ca Mircea Cărtărescu), „totul“. În schimb, melanjul postmodernist de realism, metarealism și hyper-realism (în dublu sens: tehno-social, via teoriile lui Jean Baudrillard și tehno-cultural, via ficțiunile cyberpunk ale lui William Gibson sau Neal Stephenson) e în măsură să ilustreze totalizarea de tip naratologic pe care Chirculescu o propune publicului.
În al doilea rând, versatilitatea (neuro)topică. Greva păcătoșilor, o hyper-ficțiune (ficțiune de tip augmented reality, în care nu mai există distincții între planul realității exterioare și planurile realităților cerebral-mentale), își ține cititorii cu sufletul la gură, purtându-i, într-un quest tehno-politic, între anul 632 și 2023 și între „Marele Mall Medical“ (spitalul Universitar) din București și vârfurile Bucegilor și ale Himalayei. Solomonarul, un fantasy politic multidimensional, desface noduri spațio-temporale din secolele 19 și 21, schimbând speculativ istoria Bucureștilor și a marilor imperii europene și determinând publicul să se alăture călătoriilor cuantice ale unui posibil alter ego eminescian, numit Emin. Iar Orfanii, o saga despre călătorie ca mijloc inițiatic de a cunoaște lumea, ne poartă din București în Afganistan, trecând prin Turcia, Siria, Liban, Israel și Iran, într-o aventură simbolică și detectivistică trans-temporală cu iz de Hugo Pratt (Corto Maltese. La Maison dorée de Samarkand) și Sadoveanu (Nopțile de Sânziene).
În al treilea rând, firescul neurotopic. Naturalețea discursului ce îmbină realul și virtualul, efectivul și ipoteticul, adevărul și adevărul alternativ, face ca orice lume posibilă propusă de naratorii lui Florin Chirculescu să devină una verosimilă și convingătoare, aflată la câțiva centimetri distanță de simțurile și percepțiile noastre.
Din toate aceste motive, verdictul critic nu poate fi decât unul superlativ: Florin Chirculescu este un prozator complet. Un autor postmodernist și postumanist de anvergură, demn să figureze (și) în istoriile viitoare ale literaturii române.