În linii mari, știm ce înseamnă aceasta. Istoria contrafactuală e un fel de istorie pe dos. Nu ne mai interesează cum au stat lucrurile, ci cum ar fi putut să fie. „Ce ar fi fost dacă…” este întrebarea care dirijează acest tip de istorie. Așa că nu încetăm să ne întrebăm: Ce ar fi fost dacă Hanibal ocupa Roma? Ce ar fi fost dacă Napoleon câștiga la Waterloo? Ce ar fi fost dacă Hitler intra în Moscova în decembrie 1941? Un istoric militar american, Robert Cowley, a pus o sumedenie de astfel de întrebări. Preocuparea lui era legată de soarta țării sale. De aceea, întrebarea dominantă în cartea pe care a scris-o se referă la războiul civil american. Dacă războiul ar fi fost câștigat de Sudul Confederat, iar Lincoln și-ar fi recunoscut înfrângerea? Probabil că faimosul președinte american nu ar mai fi fost asasinat și ar mai fi trăit ani mulți. Dar cum ar fi curs atunci istoria? That is the question.
Am mai scris despre lucrurile acestea și de aceea port simțământul de jenă că mă repet. Dar orice repetiție nu e aidoma cu ceea ce a fost anterior, ci poate aduce înțelesuri noi ale chestiunii care ar părea epuizată. Evident, nu o să mă refer la istoria universală, ci mă întorc umil în ograda noastră, unde o asemenea întrebare are ponderea ei. Așa că pun întrebarea pe care am mai pus-o și cu alte prilejuri; Ce ar fi fost dacă Nicolae Ceaușescu ar fi stat la conducerea partidului în perioada dintre 1948 și 1965, iar Gheorghiu-Dej ar fi venit după aceea? Sunt convins că mulți istorici, amatori de speculații nu au ocolit o asemenea ispită. Să ne închipuim așadar un Ceaușescu cu vreo zece cincisprezece ani mai bătrân care pune mâna pe putere în plină și barbară epocă stalinistă. Îl știm pe căpcăunul de la Scornicești ca fiind un mare iubitor de țară, un devotat până la moarte cauzei naționale etc., un mare adversar al puterii rusești. Dar pus în respectivul context istoric cum ar fi acționat? Păi nimic din ce avea să-l caracterizeze nu ar mai fi avut însemnătate. Ceaușescu ăsta ar fi dus o politică de fier și oțel. Nu s-ar fi mulțumit cu dărâmarea orașelor, ci omul ar fi fost preocuparea sa. Și nu omul în general, ci exploatatorul, burghezul, moșierul intelectualul mai ales, omul cu carte care prin cultura sa îl sfida pe el, analfabetul… Ar fi deschis larg porțile pușcăriilor, dar nu pentru a elibera, ci pentru a întemnița dublu decât a făcut Dej… În niciun caz nu ar fi semnat un pact de alianță cu patriarhul Justinian. Bisericile demolate ar fi fost pentru el o altă dulce satisfacție. Pol Potul khmerilor roșii ar fi fost un blând copil față de ura formidabilă pe care olteanul ar fi proiectat-o asupra țării sale. Care nici nu ar mai fi fost a lui, fiindcă ar fi închinat-o lui Stalin însuși, al cărui slugoi lingușitor ar fi ajuns. Și atunci pe bună dreptate ne întrebăm cum ar fi arătat România după ce domnia lui ar fi luat sfârșit.
Să-l vedem așadar pe Gheorghiu-Dej înscăunat ca șef al partidului după 1965. În mod sigur nu am fi traversat mizerabilii ani optzeci. Dej nu ar fi demolat cartiere întregi, nu ar fi înfometat populația, nu ar fi ținut-o în frig. Nu pentru că i-ar fi iubit pe conaționalii săi, dar îi lipsea din cap grăuntele de nebunie pe care-l avea înfipt adânc Ceaușescu. Evident, la invazia Cehoslovaciei lui Dubcek din august 1968 ar fi fost prezente și trupele române. Nu am fi făcut notă aparte. Trimiteam și noi în Praga vreo câteva tanchete, măcar de ochii lumii sau ai Moscovei, ca să nu ni se impute apoi faptul că ne-am sustras. În asemenea condiții e clar că Bucureștiul nu ar fi fost călcat de tălpile pantofilor lui De Gaulle și Nixon. Nu se deplasa Occidentul până în prispa noastră și, e de la sine înțeles, presa străină ne-ar fi ignorat cu desăvârșire considerând că suntem otova cu toate țările din Pactul de la Varșovia. Pe românul obișnuit însă asemenea chestiuni îl interesau mai puțin. Și era normal să fie așa. Vizitele celor două personalități nu i-ar fi ținut de cald, fiindcă, ce mai tura vura, ele au fost parcă menite să-i alinte numai vanitatea lui Ceaușescu și nicidecum să oblojească rănile sărmanului nostru popor. Așa stând lucrurile, e limpede că inversarea celor doi șefi de partid într-un anume fel ne-ar fi avantajat. Gheorghiu-Dej ar fi fost precum Jivkov, Kadar, Husak de exemplu, nici mai mult, nici mai puțin. Gulașul maghiar ar fi stat și pe mesele românilor. Și bineînțeles nu am fi mai avut decembrie 1989, ci revoluție de catifea, lovitură de stat fără vărsare de sânge sau hai, treacă de la noi, un mort, doi, ca să dăm credibilitate acțiunilor revendicative. Pur și simplu, când vezi așa lucrurile, simți că-ți pierzi mințile. Fiindcă nu e deloc simplu așa cum scriem. Încă o dată: puterea lui Ceaușescu într-un climat atroce stalinist ar fi dus aproape sută la sută la lichidarea poporului român, anularea sa ca entitate etnică. Ce ar fi rămas ar fi fost atât de vlăguit încât nu s-ar mai fi putut ridica din cenușă. Mă întreb însă dacă cu Dej abdicând în 1989, l-am mai fi avut pe Iliescu. Sau Iliescu ar fi fost chiar Dej? Asta-i bună! Și, dacă el abdica, atunci cine i-ar fi urmat? Istoria contrafactuală e o tentație veninoasă. Ne droghează și uităm realitatea. Așa a fost să fie și nu altfel. Oare câți oameni nu-și analizează viața și regretă că au făcut ceva în loc de altceva? Fir- ar să fie, istoria contrafactuală e și la mine, în casă.