În mod paradoxal, Constantin Noica a fost un om liber. Detenția la care a fost supus, umilitoare, care pe alții i-ar fi distrus, nu i-a afectat mintea. Inteligența lui a rămas suverană și a continuat să producă opere care acum ne fac tuturor cinste. Din 1970, când a publicat Rostirea filosofică românească, și până în anii optzeci, înainte de moarte, când i-au apărut opusuri capitale, cum ar fi bunăoară Devenirea întru ființă sau Povestiri despre om filosoful și-a văzut de drum și, din câte știu, nu s-a înscris în nicio acțiune revendicativă. Chiar dacă, atunci când se ducea la Biblioteca Academiei, avea cu el o pernuță, deoarece, din cauza bătăilor îndurate în pușcărie, fesele lui nu sufereau duritatea lemnului și avea nevoie de ceva moale pe care să se așeze, suferința aceasta nu i-a stins setea de cunoaștere. Noica a trăit printre abstracțiuni cu savoarea cu care un om obișnuit trăiește printre lucrurile elementare. Și așa putea să trăiască mult și bine. În mod interesant a produs opera cea mai puternică exact în timpul domniei lui Nicolae Ceaușescu. A murit în 1987, iar ultimul șef al PCR în 1989. Productivitatea sa a coincis astfel cu o epocă pe care unii, culmea, o regretă, alții, cu mare aprindere, o detestă.
Am în față acum Sentimentul românesc al ființei, apărută în 1978, la Editura Eminescu, o carte simplă care nu se bucură de nicio recomandare, dar era numele autorului care ținea loc de orice elogiu. Cei bătrâni știau cine este el și cu evlavie răsfoiau acele pagini, aproape nevenindu-le să creadă că au văzut, cum se spune, lumina tiparului sub un regim care cu ceva ani mai înainte îl târâse pe autor în infamul proces Noica-Pillat. Închisese oare cenzura ochii? Nici pomeneală, dar cenzorii ceaușiști știau că Noica este complet inofensiv. Că, dacă am avea mai mulți ca el, regimul ar duce-o foarte bine, nu ar mai fi contestat și și-ar continua fără grijă politica de demolare și înfometare a țării. Noica era un fel de garanție pentru regimul Ceaușescu, iar oricine care nu ar fi avut habar de ce se petrece în România, dar, evident, ar fi știut cine e Noica, văzând că acesta își publică operele fără probleme, ar fi zis că la noi totul e ok și cei care critică regimul, de fapt nu știu ce fac. Cunosc oameni care au gândit așa și, dacă tu o făceai pe nemulțumitul, îți băgau pumnul în gură tocmai cu un asemenea argument.
Când Cioran l-a ironizat pe mai vechiul său confrate vorbind despre sentimentul… paraguayan al ființei, nu a făcut asta neapărat din răutate, dar intuia că regimul comunist, datorită cărților sale, își va spăla cu acestea imaginea și va profita cât va putea. Dar ceea ce conta cel mai mult era faptul că Noica se simțea un om liber. Îi păsa lui că oamenii n-au ce mânca? Nu știu ce să răspund. Îi trecea pe la ureche informația că în țară sunt mari lipsuri, dar considera că mai presus de asemenea deficiențe ale sistemului este metafizica, este Ființa, este spiritul care lucrează pe deasupra politicului și nu poate fi distrus. Sunt convins că așa gândea marele filosof. După cum și față de ce făcuse în tinerețe, am în vedere publicistica lui din interbelic, angajată vehement, era la fel de detașat. Nici anii de închisoare nu-l mai afectau. Nu voia să mai scormonească într-o rană care se cicatrizase dacă nu ar fi fost urmările bătăilor încasate. Alții în locul lui, Cioran, de exemplu, fiindcă tot l-am pomenit, nu ar fi uitat și probabil că ar fi făcut caz de înjosirile îndurate în detenție, pe când Noica se desprinsese magistral. Pentru el conta numai și numai gândul pur, silogismele rafinate, valențele nebănuite ale prepoziției „întru”, ca și miracolul închiderii care se deschide. Realitatea propriu-zisă se estompa sau privirea lui era din ce în ce mai deficitară și nu mai putea sesiza detaliile mizeriei care ne sufoca. Din 1990 încoace atitudinea aceasta a lui Noica a fost întoarsă pe toate fețele. Unii au criticat-o sever, alții, cu jumătate sau chiar cu toată gura, au lăudat-o. Adevărul, ca întotdeauna, este la mijloc. Indiferent de implicare, Noica credea că la ceas ales voința și putința Domnului se vor întâlni și, prin acțiunea lor conjugată, vor face dreptate. Așa a venit decembrie 1989, dar el nu mai era în viață.
Mulți s-au întrebat de-a lungul acestor ani ce-ar fi zis, de exemplu, dacă ar fi trăit, personalități ca Marin Preda sau Nichita Stănescu, ce ar fi zis despre evenimentele de atunci. Cum le-ar fi privit? Aceeași întrebare e valabilă și în cazul lui Noica. Ni-l imaginăm cum ar fi reacționat aflându-se, de pildă, în bibliotecă, dacă cineva l-ar fi trezit din gândire și i-ar fi șoptit, Domnu Noica, afară e revoluție! Sunt un milion de oameni pe străzi, vă dați seama? Noica ar fi făcut în mod sigur ochii mari, ar fi surâs și într-un mod tipic oriental ar fi dat cel mai năucitor răspuns: Știu asta… Cel din față, zdruncinat, nu ar fi cerut explicații. Siguranța filosofului îl ținea la respect. Era o atitudine de om care se află deasupra timpului și care trăiește emoțiile cu totul altfel decât le trăim noi, făpturile obișnuite. De aici provine următoarea concluzie: Noica a fost mereu un om liber. Libertatea este interioară. Degeaba dărâmăm Bastilii dacă Bastilia din suflet e neclintită.