Sărutul
Motto:
„Fiecare artist are o Dulcinea del Toboso”
J.L. Borges
În sala de expoziție, singura lucrare era Sărutul.
Pictorul trudise, cîțiva ani, departe de ochii lumii;
o capodoperă, au spus cunoscătorii
o capodoperă, au spus amatorii de artă
o capodoperă, au spus negustorii de artă
criticii de artă au spus că Sărutul acesta
face uitat Sărutul lui Rodin
face uitat Sărutul lui Brâncuși
dacă priveai cele două chipuri contopite într-o
fantastică alăturare linii prelinse de pe un chip
pe altul, unite printr-un sentiment straniu că propriile
buze
se preling în acel tablou
un amestec de vid și plin
un amestec de viață de pe lumea asta cu viață din
toate
lumile posibile imaginate sau neimaginate;
zile întregi au stat la rînd iubitorii de artă
amatorii, curioșii, în fața Sărutului fiecare își simțea
propriul sînge deșirîndu-se din inimă pe buze
e sărutul lui Dumnezeu?
este sărutul lui Iuda?
este sărutul veșniciei pe buzele clipei?
toate răspunsurile erau posibile;
matematicienii au măsurat unghiurile liniilor presupus
a fi buzele, ochii, pomeții obrajilor,
astronomii au văzut constelații noi în acea împreunare
de chipuri și linii, în culorile care pulsau viață;
pictorul a fost invitat în studiourile televiziunilor
să explice care este taina acelui sărut care electrizează
inima sîngele sufletul,
orice răspuns adîncea și mai tare taina
orice sugestie părea o fugă din realitatea pe care
o căutau admiratorii, adulatorii, contestatarii chiar,
critica de artă a vorbit de o iubită secretă
numele ei nu se lăsa descifrat din linii, din culori
presa de scandal a vorbit de o iubire secretă
au fost avansate nume povești escapade în insule fără
nume…
Zile întregi au stat la rînd iubitorii de artă
amatorii, curioșii, în fața Sărutului fiecare își simțea
propriul sînge deșirîndu-se din inimă pe buze
e sărutul lui Dumnezeu?
este sărutul lui Iuda?
este sărutul veșniciei pe buzele clipei?
toate răspunsurile erau posibile.
Singur în fața pînzei, scormonind în culoare,
pictorul părea un arheolog care căuta un sîmbure
din mărul pe care Eva i l-a întins lui Adam
Era tînăr, cu capul plin de vise, într-o grădină
în care copacii aveau mai multe privighetori pe ram
decît frunze, a furat primul sărut unei fete,
era fiica florăresei, ea punea mireasma de lăcrămioară
în lăcrămioare
și mireasma de bujor
în bujori
și mireasma de crin în crini
…în acel moment cîteva constelații au făcut
implozie
pe cerul gurii
…în acel moment am primit tot ce am vrut
chiar și cînd nu știam ce să vreau, își spuse pictorul
…mai aveam mult suflet, dar nu mai aveam trup,
spuse pictorul
…cum se numea fata care îi întipărise sărutul pe
inimă?
uitase.
cum se numea grădina cu privighetori în care inima
se prefăcuse într-o cascadă de sînge?
uitase.
…trupul îi era ca o haină veche pusă direct
pe un suflet înfrigurat, uneori prea strîmtă, alteori prea
largă
niciodată pe măsură
…ah, dacă ar găsi-o pe fata care i-a inspirat sărutul,
să o întrebe ce a pus în acea respirație de o clipă,
de o viață
…dar grădina de atunci era acum un cartier
mărginaș
privighetorile sufereau de sindromul muțeniei
cîntecul se făcea cenușă
…femeia care vindea flori presate și plante
miraculoase
stătea în ușa micului magazin ca și cum ar fi așteptat
niște vești care să-i justifice existența,
fiecare cumpărător care îi trecea pragul
putea fi un mesager al lui Dumnezeu
…uite, îi zise ea, aici ai Vestigia cordis, adică Urma
inimii,
pe care latinii o mai numeau Flos memoriae
dacă o pui în ceai memoria îți developează
toate visele colorate
…mai am o singură floare pe care
am păstrat-o pentru mine
dar mi-a fost frică de propriile vise,
iar dacă o pui pe buze
toate săruturile se trezesc în sînge,
dacă doriți, pot să v-o vînd.
Viața toată se prefăcuse într-un pumn de mărunțiș
care se rostogoli
cu clinchet pe asfaltul fierbinte.
Ieri, adică mîine
Astăzi dimineață am ieșit să cumpăr o cutie cu
chibrituri. Chiar așa, nu am mai găsit niciun băț de
chibrit
în casă, ca să aprind aragazul. Destul de trist.
La colțul străzii m-am întîlnit cu un prieten din
adolescență, pe care nu l-am văzut de foarte mulți ani.
Ne-am oprit la un pahar de vodkă și cola,
așa cum beam în anii noștri tineri și ne-am amintit
o mulțime de lucruri care stăteau ca iepurii în colțurile
memoriei
și de acolo: țup! țup! pe masa noastră pe care toate
războaiele
se făceau pace. La un moment dat a apărut o femeie,
se cunoștea cu prietenul meu, fuseseră colegi
pe undeva, s-au îmbrățișat, totul părea să fie parte din
acel scenariu
care face ca lumea să pară frumoasă. Femeia
a comandat un frappé cu puțin coniac, dar puțin,
cîțiva mililitri, da, doamnă i-a răspuns tînărul de la bar
este rețeta noastră, niciun gram mai mult, ca de obicei.
Apoi prietenul meu a spus: eu trebuie să plec
am o întîlnire importantă, vă las, sper să vă înțelegeți,
să nu vă scoateți ochii, glumesc,
firește. Am rămas și am vorbit despre vreme: era prea
cald;
am vorbit despre alegerile din America:
ceva era trist în oricare dintre soluții; eu mi-am terminat
vodka și cola, femeia și-a terminat frappé-ul; am hotărît
să mergem să vedem girafa de la parcul zoologic,
proaspăt
sosită în oraș, numai că era prea devreme, girafa încă
își făcea programul de dimineață, nu detaliez, apoi
am hotărît să rămînem o vreme împreună.
Nu știu cîți ani sunt de atunci, pruncii noștri sunt mari
au lumile lor, noi trăim printre dărîmăturile timpului,
mereu rămîn lucruri în urmă, resturi,
nu că ar avea vreo semnificație
dar măcar ne dăm seama că de fapt ne învîrtim în cerc;
timpul: o apă care spală tot tot tot,
e și otrăvită apa timpului, ucide pe dinăuntru și pe
dinafară.
Oricum, intrînd din nou în casă, am constatat că am
uitat
să cumpăr chibrituri să aprind aragazul.
Deja este tîrziu.