Despre veșnicie
(Az öröklétről)
Primăvara devreme apare cântul mierlei
în vârful copacului din grădina vecină.
Așezat mereu pe ramul cel mai înalt,
îl aud ore întregi. De acolo, de sus
se poate sesiza mai repede pericolul.
Deși astfel și cântul e mult mai ușor
de surprins. Dacă vrei să vezi, te vor
vedea și pe tine. Sau auzi, mai precis.
De altfel, anul acesta cântecul mierlei
s-a mutat în salcâmul din fața casei,
pentru că vecinul a tăiat pomul de lângă
gard mai înainte de a ajunge la pilda
filomelei lui Arany János. Important e
că muzica a revenit la noi. Nu-i sigur
că și mierla. Poate e aceeași. Poate-i alta.
Dar sigur Stradivarius. De asta are nevoie
o capodoperă. Așa cum are nevoie de noi
și invizibilul Dumnezeu. Ca să poată vorbi.
Noi ne schimbăm, dar el nu. O melodie
neschimbată, ritm neschimbat. Revine
de fiecare dată și cântă mereu pe ram.
În zori, mă trezesc din nou ca anul trecut
și repet exact ceea ce am spus și în urmă
cu un an. Și voi spune și-n anul care vine.
Sau nu. Dar va spune altcineva. Uneori,
creatorul alege și între noi. Cântecul
mierlei trece din ram în ram. Sau de la
mierlă la mierlă. Nu mă rog mierlei, ci
cântecului. Pentru că numai el este veșnic.
Poezie de pace
(Békevers)
Pe-o prăjină lungă, nașul meu a bătut în cuie
casca militară din al doilea război mondial
și scotea cu ea scursura de bălegar adunată
primăvara în groapa de lângă gunoiul de grajd.
Se făcea grâu. Ori porumb. Dar și sfeclă de zahăr.
Ca un ospăț aparte. Felul în care scotea
cu polonicul imens moartea într-un butoi.
Înfrângerea. Refugiul și pribegia. Uitarea.
Din asta va crește pâinea. Și invers. Nașul meu
a fost un adevărat pacifist. Cred că și cânta
în timp ce scotea scursura din groapa mică.
Sau doar fredona foarte încet un fel de marș.
Nu i se putea distinge decât vag melodia.
Ritmul marșurilor vechi și noi era același.
Mai mult, semăna și melodia. Să nu-mi spuneți
că voi vreți pace! Mai bine scoateți din groapă
mustul de bălegar și duceți-l afară pe câmp!
Pe-atunci, în hotarul fiecărui sat existau
gropi pentru leșurile animalelor moarte.
Se zvonea că au fost aruncați acolo și câțiva
soldați omorâți, dar asta nu se poate. Cranii
de capre. De oi. De vaci. De cai. Dezarmare
totală. Pace înseamnă să folosești casca
militară pentru altceva decât a fost făcută.
După alte instrucțiuni de utilizare,
ar putea fi glastră. Însă ar fi prea frumos.
Prea plăcut. Să rămânem mai bine la mustul
de bălegar. Ca să umplem cu un conținut
forma fixă dată, ca pe un sonet.
Curriculum vitae
În cabina pilotului unui Boeing 737
a trebuit să-mi dau seama că-i totuna.
Ședeam în spatele comandantului,
ceea ce era un privilegiu, desigur,
excepțiile se făceau numai pentru
VIP-uri și copii, în ocazii rare. Deci
nu contează dacă e în plină zi.
Dacă afară bate soarele, ceru-i senin.
Ori s-a întunecat deja. Dacă plutesc
nori pufoși sau nori grei de furtună.
Pentru că din spatele panoului
de comandă se putea vedea afară
numai dacă botul aparatului era
puternic înclinat în jos la coborâre.
O spun așa, în vocabular profan,
căci nu mă pricep la asta. Zburam
pe monitorul unui calculator. Cifre,
litere care vibrau, linii orizontale
și verticale. Simplu călător, măcar
poți privi prin hublou. Poți vedea, de pildă,
vapoarele de jucărie pe ocean.
Avioanele zburând în sens invers
la dreapta ori stânga. De departe sunt
de mărimea celui pe care l-am rupt
cândva fără să vreau. Dar cel ce ne duce?
Cel care conduce? Se uită uneori la aparate
și între timp vorbește cu copilotul.
Ori cu mine. Realitatea poate fi, se pare,
derutantă. Sunt mai importante semnalele.
Citirea lor. Deja știu că atotputernicul
vede mult mai puțin din lume decât văd eu.
De-asta are nevoie, poate, de mine.
Mă poartă într-un zbor orb de la naștere
la moarte. E tensionat la aterizare.
Așteaptă aplauze din spate, de la călători,
dacă reușește să încheie lin călătoria.
De altfel, pe monitorul luminos e codul
norilor mei pufoși: 08.09.1951. Dar
apusul soarelui nu-l pot nicicum citi
din spatele scaunului de pilot. Sper
să pot vedea măcar cum se transformă
în cifre și litere întunericul de afară.
Deși ar fi mai bine, probabil, dacă
aș admira și eu de la locul meu
din cabina pasagerilor valurile tot
mai întunecate, dar cu reflexe încă
sclipitoare, ale oceanului de sub noi.
Strategie de viață
(Életstratégia)
Prietenul meu are o strategie. Eu nu am.
Cel mult observ, mai nou, și la femeile
demult ofilite când au părul proaspăt
vopsit. Că doar am trecut de șaptezeci de ani.
Sunt mai înțelegător. Și cu mine însumi.
Le fac complimente că au întinerit. Asta
și cred, de fapt. Căci devin pe zi ce trece
tot mai îngăduitor. Și nu numai pentru că
așa-mi dictează buna-cuviință. Mă adaptez
la vremelnicie. Apoi mă rușinez. Însă
obișnuim și tineri să ne rușinăm uneori
de fantezie. Prietenul meu are-o părere
tranșantă despre bătrânețe. În privința
asta e mai calificat decât mine. E cu zece
ani mai în vârstă și nu acceptă că la anii
aceștia avem tot mai multe proteze. Și nu
neapărat în corp, ci în suflet. Redeșteptăm
amintiri. Substituim prezentul cu trecutul.
Cităm poezii. Suntem mândri că le mai știm
și-acum pe de rost. Esența strategiei sale
este să-și ia rămas bun. Își ia mereu adio
cel puțin de-un deceniu. Își revizitează
amintirile. Un versant. Un torent. Un refugiu.
Alteori un cartier. Ori recitește, eventual,
aceeași carte. Retrăiește ce-a trăit. Aș zice
că-i o strategie foarte proastă. Dar n-o spun.
Nici așa nu m-ar asculta. Să retrăiești orice?
Precum odinioară? Problema nu-i că nu se poate.
Problema e tocmai că se poate. Însă ceea ce-i
identic cu trecutul acela face timpul de prisos.
Aia deja-i inexistența. E mult mai bună uitarea.
Până la urmă, uitarea
(Majd a felejtés)
Vrei liniștea norilor pufoși? Singurătatea
colosală de sus. Bolta cerului. Albastrul ori
negrul ochilor unui Dumnezeu însingurat?
La ce bun? Vrei croncănitul ciorilor? Vrei
cântecul mierlei în zori? Știind că și zorii
sunt doar ochii-nroșiți ai atotputernicului
deasupra munților îndepărtați. Toate
sunt de prisos. Pentru mine contează tot
mai mult cele de care nu mai am nevoie.
Cravata, de pildă, dar o pun, totuși. Nu
pentru vreo ceremonie, căci atunci ar
avea o semnificație. Ci în zilele normale.
Încep să îndrăgesc ce nu-i creat de mine.
Ca dovadă clară că nu am niciun țel.
Nici motiv. Nicio misiune. E posibil
să-mi fi dorit asta mereu? Exist ca să
fiu. Precum acasă cravata la o cămașă
în carouri, în fața televizorului. Căci e
cu-adevărat de prisos să-mi caut mereu
locul. Oricum îl am. Copil, mă aflam
în top trei miliarde. Aș putea fi chiar
mândru. Voi, acum, doar în top opt miliarde.
Dar e pierdere de vreme să mă preocupe asta.
Vor fi de prisos și piscurile peste două mii.
Ori frumusețea femeilor trecând grăbite
pe stradă. Frumusețea la modul general.
Nu merită să-nvăț nici alte limbi. Ar fi
mai bine să uit de uitare. Însă tocmai
asta fac. Ceea ce-i de prisos nu poate fi,
simultan, și important. Ori totuși? Încet,
mă pregătesc de întrebări precum asta:
nu mi-ai văzut, întâmplător, norul pufos?
Unde-i cântecul mierlei? Ieri încă era
acolo, în păr. Nu mai am nicio legătură
cu ce mi se întâmplă. Mă aflu, în sfârșit,
în siguranță. Precum mierla în frunziș,
forfotesc în casă pe lângă tine. E de-ajuns.
Traducere de Kocsis Francisko