Am folosit termenul în tot ce am scris de-a lungul timpului de zeci și zeci de ori. Da, trăim în kali yuga și, vine riposta, ce dacă trăim? Ce-o mai fi și asta? E totuna cu vârsta de fier despre care am învățat la mitologia greacă? În principiu, e cam tot aia, numai că e creația hindușilor. Ei au creat termenul de yuga sau de vârstă pentru a delimita astfel ciclurile cosmice. Viziunile lor sunt uriașe și ne lasă fără glas.
În lucrarea lui Mircea Eliade Imagini și simboluri există o sinteză foarte utilă privind aceste vârste și succesiunea lor. Sunt patru vârste, aur, argint, bronz și fier, satya yuga, tretya yuga, dwapara yuga și la urmă de tot kali yuga. De ce prima dintre acestea deține superioritatea? Deoarece în decursul ei nu au loc abateri de la norma morală și cosmică. Oamenii trăiesc în conformitate cu dharma lor și nu comit nicio transgresiune. Este cea mai fericită dintre epoci, în timpul căreia nici nu se mai poate vorbi despre moarte, ci despre un fel de resorbție prin care omul, când i-a bătut ceasul, dispare și nu mai lasă după el nicio urmă. Apoi urmează a doua vârstă în care lucrurile se complică. Munca, suferința și moartea îl domină pe om. Universul nu mai are patru stâlpi ca în prima vârstă, ci trei. Ne închipuim cum se deteriorează situația în următoarea vârstă care are numai doi stâlpi. Nenorocirile se înmulțesc, iar viața omului nu mai are limpezimea inițială. Intrăm astfel în ultima yugă în care ne aflăm acum și care a început cu mult înainte de Hristos. Eliade citează dintr-un document vechi hindus care ne uimește prin precizia previziunilor. „Sindromul kali yuga se recunoaște prin faptul că în perioada aceasta numai proprietatea conferă poziție socială, bogăția devine unica sursă de virtuți, patima și desfrâul, singurele legături dintre soți, ipocrizia și minciuna, singurele condiții de reușită în viață, sexualitatea, unicul izvor de plăceri, în timp ce religia exterioară, exclusiv ritualistă, e confundată cu spiritualitatea…”. Teribil! Avem în față un text profetic a cărui extindere se desfășoară până în zilele noastre. E amuzant faptul că proprietatea, care pentru noi reprezintă o mare realizare în ordinea statului de drept, în viziunea respectivă are un sens negativ. Adică ești cineva doar dacă ești proprietar. Dacă nu ești înseamnă că ai ajuns vagabond. Apoi intră în discuție bogăția. Să ai bani, asta-i problema, așa ești respectat, așa se uită oamenii la tine și te apreciază. Dacă ai ajuns sărăntoc nu mai valorezi nimic în ochii lor. Iarăși subliniez: TERIBIL. Trăim într-o perioadă în care cel avut se bucură de toată cinstirea, în timp ce sărmanul care poate să fie tobă de carte, nu-i decât o cârpă pe care cei bogați își șterg tălpile. Păi cum să nu fii comunist în asemenea condții? Cum să nu calci în picioare capitalismul, liberalismul sau cum s-o numi când constați că, dacă nu ești în stare să faci bani, toți parveniții te scuipă în ochi? Într-adevăr, scenariul kali yuga este neîndurător. Și, din păcate, este perfect adevărat. Ipocrizia și minciuna, singurele posibilități pentru a reuși în viață? De neînchipuit! Albești instantaneu precum deținuții de la Pitești care intrau cu părul negru în Camera 4 Spital și după câteva zile, asistând la orori, albeau…
Dar cea mai interesantă mi se pare ultima observație. Religia se osifică într-un ritualism sterp și, mai presus de orice, ajunge să fie confundată cu adevărata spiritualitate. Merită reținute aceste cuvinte. Oare nu-s prea aspre, prea severe? Mie mi-e silă de popii care în adâncul inimii lor sunt atei sută la sută, dar la urma urmei ceea ce fac ei are cât de cât însemnătate. Adică nu-i ceva strict gratuit care nu poate influența viața celor credincioși. Un popă oricât de sec ar fi, dacă nu chiar nesimțit, transmite ceva din harul inestimabil cu care a fost înzestrat. El habar nu are ce posedă și poate e bine că-i pe dinafară, dar dincolo de voința și intențiile lui, harul primit lucrează de la sine. Preotul e doar o carcasă înlăuntrul căreia vibrațiile duhului sfânt se fac auzite.
Categoric, trăim în kali yuga și tot ceea ce a fost anticipat s-a adeverit. Problema nu este însă aceea că locuim într-o asemenea vârstă a universului, ci că nu mai putem privi în urmă, spre vârstele anterioare. Considerăm că acesta este cel mai înalt nivel al civilizației și cu asta basta. Nostalgia sau chiar melancolia a ceea ce a fost nu mai adie în sufletul nostru. Iarăși, TERIBIL! A locui în ultima vârstă din actualul ciclu cosmic, adică a sta într-un picior fiindcă celelalte trei au fost deja tăiate, poate avea demnitate în măsura în care mai sunt câțiva puțini înzestrați cu memorie. Ni s-a spus în anii aceștia de milioane de ori: iertați, dar nu uitați! De acord, dar ce să nu uităm? Ororile comunismului, ale nazismului? Da, nu avem dreptul să le ignorăm, dar parcă mai presus de aceasta este memoria vârstelor dinainte, aurul, argintul, metalele nobile care, prin finețea lor, îl țineau pe om foarte aproape de zei… Și-l țineau fiindcă nu erau materie, ci spirit coagulat, duh prezent în orice împrejurare a vieții…