Într-o pledoarie pentru lectură, celebrul cărturar și animator de televiziune francez Bernard Pivot spunea că: „A citi înseamnă să-l iei pe Voltaire ca profesor”. Poate așa o fi. Pentru a trăi însă, modelul Voltaire ar trebui evitat sau, în orice caz, nu împins în prima linie. Nu e un exemplu bun. Pentru că, pe cînd se numea doar François-Marie Arouet, viitorul iluminist a trecut de două ori pe la Bastilia.
Prima oară, în 1717, la 23 de ani, pentru că a scris poezii-pamflet împotriva Regenței și a lui Philippe d’Orléans, regentul Franței, pe vremea cînd Ludovic al XV-lea era minor. Versuri în care insinua că regentul are o relație incestuoasă cu fiica lui. Versurile circulau prin Paris scrise de mînă. A negat inițial că e el autorul, dar martorii au zis că seamănă cu stilul lui „Arouet”. Rezultatul: 11 luni la Bastilia, fără proces, cu condiția că se va cuminți. Atunci și-a luat pseudonimul Voltaire, cu care a semnat prima sa piesă de teatru, OEdipe, jucată la Comédie-Française pe 18 noiembrie 1718. Piesa a avut succes și noul nume s-a impus.
A doua oară a fost închis în 1726, la 32 de ani. S-a certat cu cavalerul de Rohan, un nobil arogant care i-a tras o palmă în public. Voltaire l-a provocat la duel, dar Rohan, ca nobil, nu se duela cu „plebei”. Voltaire a insistat și, ambițios, a învățat scrima pe ascuns. Rohan s-a speriat (era viteaz doar înconjurat de oamenii lui) și a folosit influența familiei, iar soluția regală a fost simplă: două săptămîni la Bastilia, apoi exil în Anglia.
Ironia face că exilul l-a influențat fundamental. În Anglia a descoperit libertatea presei, pe Newton și Locke. De acolo i-a venit toată filozofia Iluminismului. Deci Bastilia l-a făcut, paradoxal, mai periculos pentru sistem decât era înainte. După trei ani de exil în Anglia a scris Lettres philosophiques / Lettres anglaises – 1733. Un fel de bombă de hîrtie. După trei ani în Anglia, tot comparînd-o cu Franța cu următoarea concluzie: „Englezii au libertatea presei, toleranță religioasă, știință. Noi avem Bastilia și Inchiziția”.
Cartea a fost arsă public la Paris în 1734 de călăul regal, iar Voltaire a trebuit să fugă iar și să scrie sub diverse alte pseudonime. Cercetătorii de la Oxford ai Operelor Complete ale lui Voltaire au inventariat 175 de variante de semnături. Recordul îl constituie L’A.B.C ou Dialogues, unde folosește douăsprezece „nume” diferite în aceeași carte.
Voltaire și-a dat seama că există o armă cu care ar putea lupta sigur împotriva „nedreptăților sociale”. Și anume, banii. Banii mulți. Și cum din scris nu putea să-i obțină, a pus la cale o escrocherie. Una mare, cu un ecou răsunător.
La începutul anului 1729, într-un salon elegant din Paris, Voltaire îl ascultă cu atenție pe matematicianul și exploratorul Charles Marie de La Condamine. În acea seară, tânărul autor hăituit înțelege că poate jefui statul francez fără a încălca nicio lege. Și asta va face.
În 1729, statul francez era falit și disperat. Ministrul Finanțelor a inventat o loterie ca să refacă Trezoreria. Regulile erau simple: biletul costa 1 livră, iar Premiul cel mare era de 500.000 livre. Statul s-a gîndit la o mică șmecherie și a tipărit doar 15.000 bilete, asigurîndu-i pe cumpărători că fiecare bilet va cîștiga minim 1,2 livre. Statul și-a făcut socotelile: „Dacă lumea cumpără doar 8.000 de bilete, noi rămânem cu profit”.
Aici intră în scenă Voltaire, după discuția cu Condamine. El nu joacă la loterie, dar pune la cale un plan genial: „Dacă cumpăr toate biletele, nu pierd niciodată. Statul mi-a garantat asta prin lege.”
Planul epic, pas cu pas formează „Frăția celor 100 de lire”. Își cheamă prietenii, alături de matematicianul La Condamine, bancheri dornici de un cîștig nu foarte curat, comercianți. Se adună banii la comun. Voltaire e creierul. Angajează săraci să stea la coadă 24/7. Cînd se deschid vînzările, cumpără bilet după bilet. Nu lasă nimic pentru public. În două săptămîni golesc loteria. Iată Matematica răzbunării: la un cost total de 15.000 livre ca să cumpere tot, are încasări garantate din premii de aproximativ 20.000 livre. Profitul e de 5.000 livre. Fără risc. Și pe deasupra mai aveau 15.000 de șanse la jackpot-ul de 500.000 livre.
Statul realizează prea tîrziu că a fost jefuit legal. Plînge. Voltaire încasează banii. Legenda spune că a scos vreo 500.000 livre din toată operațiunea, cîteva zeci de milioane în banii de azi, o avere care i-a asigurat o viață fără griji. Autoritățile franceze (inclusiv ministrul de Finanțe) au observat că același grup cîștiga repetat și l-au acuzat de fraudă. Voltaire și asociații săi au fost arestați și duși în instanță. Curtea a decis că nu au încălcat nicio lege – era doar o exploatare inteligentă a unei greșeli de calcul a statului, nu o înșelătorie ilegală. Au fost eliberați și li s-a permis să păstreze cîștigurile.
În 1730, Statul a închis loteria și a schimbat legea. Dar era prea tîrziu. Nu și pentru Voltaire, care, după ce a spart loteria din Paris în 1730 și a cîștigat 500.000 livre, a luat sacii cu bani și s-a mutat în Ducatul Lorena, care era atunci stat independent. Aveau și ei loterie pe obligațiuni, cu aceeași greșeală matematică în reguli. Voltaire a văzut-o imediat. A repetat schema: a format un fel de sindicat, a cumpărat masiv bilete ieftine. Așa și-a dublat averea înainte să se întoarcă în Franța.
Voltaire nu s-a considerat nici hoț, nici escroc: „Nu am furat de la stat. Statul s-a jefuit singur și eu am avut bunătatea să-l ajut”.