Printre marile atracții turistice ale Franței, chiar și pentru voiajorii americani care cred că Europa e o țară cu capitala la Paris, pe primele locuri, mai precis pe locul trei, stă, chiar ca un munte în mijlocul mării, redundant de frumos, Muntele Saint-Michel. O insulă, atunci cînd oceanul este înalt, o peninsulă, atunci cînd apele scad și poți merge pe jos, pe fîșia de uscat ieșită din valuri. (Mareele au o amplitudine de 13 metri!) E frumos acolo, vă spun cu toată convingerea, deși încă n-am fost. Dar am văzut zeci de imagini, de reportaje și evocări ale acestui loc unic. Sper să ajung, pînă la urmă, să verific dacă e chiar așa.
Muntele Saint-Michel, pe care se află abația Saint-Michel, este o parte din comuna Saint-Michel (care la recensămîntul din 2023 număra 23 de locuitori stabili), pe coasta normandă. În vîrful bisericii abațiale, la aproximativ 157 de metri deasupra nivelului mării, se află statuia Arhanghelului Mihail, ca să-l românizez puțin. Locul este o etapă a drumului spre Compostela pentru pelerinii din Nordul Europei. O curiozitate istorică: Saint-Michel este singurul loc din Normandia care nu a căzut în mîinile englezilor în războiul de 100 de ani (care, se știe, a durat 116 ani, dar sună mai bine o cifră rotundă, se reține mai ușor).
Dacă acum e al treilea loc turistic cel mai vizitat din Hexagon, după Eiffel și Versailles, ei bine, Muntele Saint-Michel nu s-a bucurat întotdeauna de faimă. El a devenit mai vizibil după ce marele poet Victor Hugo a vizitat locul, în 1836, împreună cu amanta sa, Juliette Drouet. Hugo a fost recunoscut drept un poet care a iubit mult și multe.
Pe vremea aceea, Saint-Michel nu era o destinație turistică. Dimpotrivă, era un loc urît, în clădirile abației funcționa o închisoare, alături de un sat murdar. Începând cu Revoluția Franceză și până în 1863, abația fusese transformată în închisoare de stat (supranumită „Bastilia mărilor“). Poetul avea să consemneze într-o scrisoare pe care i-a trimis-o soției Adèle (probabil că amanta era la plimbare cînd a scris asta): „Murdăria este îngrozitoare, fiind o combinație între mizeria normandă și cea bretonă, care se suprapun peste acest prețios punct de intersecție […] Mont Saint-Michel este mizerabil“.
Va continua pe același ton, atrăgînd atenția, apăsat, asupra ideii de patrimoniu: „Am vizitat în detaliu și cu atenție zidurile de apărare, biserica, abația, chiliile. Este o devastare turcească. Imaginează-ți o închisoare, acel ceva diform și fetid pe care îl numim închisoare, instalată în această magnifică clădire a preotului și cavalerului din secolul al XIV-lea. O broască într-un relicvariu. Când se va înțelege în Franța sfințenia monumentelor?“
În aceeași scrisoare este de reținut întâlnirea lui Victor Hugo cu un simbol al modernității: „Ca să pună capac la toate, în vârful piramidei, în locul unde strălucea statuia colosală aurită a arhanghelului, se văd patru bastoane negre agitându-se. Este telegraful. […] M-am urcat pe acest telegraf care se agita puternic în acel moment. […] Mi-am aruncat pălăria în cabina bărbatului [care trăgea sforile de jos], m-am agățat de scară și am uitat de contorsiunile telegrafului de deasupra capului meu, privind orizontul admirabil care înconjoară Mont Saint-Michel, unde marea se unește cu verdeața și verdeața cu plajele.“
Deși locul e mizerabil, Victor Hugo vede măreția împrejurimilor, după cum scrie în aceeași scrisoare: „Din exterior, Mont Saint-Michel apare, de la opt leghe pe uscat și cincisprezece pe mare, ca un lucru sublim, o piramidă minunată, fiecare treaptă a căreia este o stâncă uriașă modelată de ocean sau un habitaclu înalt sculptat în Evul Mediu, iar acest bloc monstruos are la bază, uneori un deșert de nisip ca Cheops, alteori marea ca Tenerife.“
Ecourile vizitei și opiniilor lui Victor Hugo în societatea vremii au dus la desființarea închisorii, din ordinul lui Napoleon al III-lea, care nu-l simpatiza pe poet. De altfel, el este cel care l-a trimis în exil în Luxemburg. După închiderea închisorii și revenirea călugărilor, locul începe să-și recapete demnitatea și să se deschidă tot mai mult vizitelor.
În afara textelor literare și a corespondenței cu soția, Muntele Saint-Michel a fost imortalizat de Victor Hugo în cîteva desene aflate acum în Biblioteca Națională a Franței.
Da, cu nostalgie privim spre acele vremuri în care poeții aveau forță și puteau nu să mute munții, dar măcar să-i salveze. l
P.S. Apropo de Victor Hugo, o întîmplare din vremea noastră, de acum cîțiva ani, cînd la Festivalul Ecrivains en Provence, de la Fuveau, România a fost invitata specială. Delegația scriitorilor noștri era alcătuită din Ana Blandiana, Gabriela Adameșteanu, Matei Vișniec și Varujan Vosganian. (Condiția organizatorilor a fost ca invitații să aibă cărți traduse în franceză și să vorbească limba.) Președintele din acel an al Festivalului a fost cunoscutul scriitor și gazetar Jean François Kahn. Cu care am avut privilegiul ca, alături de Matei și de Varujan, să stăm o oră de vorbă, așteptînd să vină autocarul cu ceilalți scriitori. La un moment dat, scriitorul francez ne-a spus: vă dați seama ce bătrîn sînt dacă l-am cunoscut pe frizerul lui Victor Hugo? Explicația a fost că frizerul era foarte bătrîn cînd l-a cunoscut, iar el foarte tînăr. Cînd îl tundea pe Hugo, frizerul era cel tînăr. Presupunînd că J.F. Khan a dat mîna cu frizerul, care a dat mîna cu Hugo, atunci, noi, cei trei români, am fost la trei strîngeri de mînă de marele scriitor francez.