Cel puțin de la Renaștere încoace, civilizația pe care am edificat-o este una a prezenței și a discursului. Omul nu concepe că poate să și tacă iar, dacă tace, atunci cumva se simte în inferioritate. De aceea vorbește foarte mult, iar discursurile au devenit tot mai zgomotoase. Nu mai auzim nimic pentru că suntem asaltați de zgomot. Uraganul de informații și de opinii a pus stăpânire pe civilizația contemporană care nu-i poate face față decât afișând o atitudine de crasă indiferență. Omul, acum, ca să supraviețuiască, trebuie să fie de-a dreptul nesimțit. Nici chiar nepăsarea nu mai e suficientă. E nevoie de mai mult pe care nu-l putem defini decât prin ceea ce înseamnă nesimțire. Cu sute și sute de ani în urmă însă, lumea adopta o altă atitudine față de un asemenea ciclon evenimențial. Și pe atunci, din păcate, aveau loc cumplite atrocități, războaie, masacre, trădări, blasfemii, câte și mai câte, dar, ca o contramăsură, erau și martiri, aproape sfinți, oameni care opuneau rezistență întunericului. Ei, spus naiv, erau lumina care se lupta cu bezna înconjurătoare. Marii clerici precum cavalerii diverselor ordine medievale, învestmântați în mantia lor fluturândă, formau un baraj sau un dig în calea acestor agresiuni. Cât rezista o asemenea împotrivire rămâne de văzut. Normal că nu a rezistat mult de vreme ce lumea a mers într-o singură direcție, aceea a zgomotului și a prezenței sufocante pe care în mod corect o putem numi acum aglomerație. Da, lumea este îngrozitor de aglomerată, situație ale cărei consecințe se văd, ca să spun așa, cu ochiul liber, dar ale cărei efecte dezastruoase, atenție, încă nu se întrezăresc,
Doar că acolo unde prezența și zgomotul fac legea nu au cum să nu existe anumite persoane care au ieșit din sistem și care, prin tot ceea ce fac sau nu fac, constituie o ripostă la starea actuală de lucruri. Nu sunt clericii ori cavalerii de odinioară. Pot fi oameni obișnuiți care nu prezintă niciun semn distinctiv. Nu-i recunoaștem în marea masă a populației, dar ei SUNT, și aceasta e cel mai important. Ce le acordă lor demnitate? Cum am spus, nu sunt înzestrați cu niciun atribut spectaculos, nu sunt vrăjitori, magicieni, taumaturgi, șamani etc., nu intră în nicio categorie a paranormalului, dimpotrivă. Duc o viață absolut decentă și-și apără cu strășnicie anonimatul. Pe ei îi caracterizează și-i unește ceva de neînțeles de aceia fac zgomot. Ce este acest „ceva“? Faptul că au organ pentru ceea ce înseamnă tăcere și absență. Ceea ce pe omul de rând ajunge să-l deprime sau chiar să-l sperie, pe acești oameni îi liniștește și chiar le dă putere. Ei au înțeles sensul spiritual al celor două dimensiuni. În absență și în tăcere ei îl întâlnesc pe Dumnezeu și nu în piața gălăgioasă a opiniilor. Cu cât sunt mai multe opinii, cu atât și confuzia e mai mare. Iar de la confuzie până la haos nu-i decât un pas. Evident, avem nevoie de diversitate, de multitudine, dacă ne întoarcem la unicitate, mai devreme sau mai târziu, vom face o dictatură. Dacă toți am gândi la fel, atunci ar dispărea însăși bucuria gândirii. Ce idei noi pot apărea într-o lume care, de sus până jos, spune același lucru? Dar aici nu e vorba de unicitate în sensul în care aceasta ar anihila diversitatea. Absența și tăcerea nu se opun prezenței și zgomotului din simplul motiv că nu se află cu acestea pe același plan. Ontologic, au urcat o treaptă și tocmai treapta aceasta creează deosebirea salutară. Cine crede în tăcere și în absență este deasupra acelora care au ales conflictul. Polemica pare ceva esențial pentru democrație, dar în ordinea înaltă a spiritului e nocivă. Istoria cunoaște celebri polemiști, dar care din punctul de vedere al creativității spirituale nu au realizat mai nimic. Și atunci ce e de preferat? Să te iei tot timpul la harță cu cineva sau, dacă vezi că altă cale nu-i, să te retragi în gândire pentru ca de acolo să scrutezi un alt fel de orizont? Care nu poate fi decât acela al Tăcerii și Absenței. Când Dumnezeu tace, tocmai atunci lucrează mai abitir. Nu face nimic spectaculos, vulgar perceptibil, dar lucrarea sa își va vădi efectele dincolo de timp. Acesta e rolul Divinității, aparenta neimplicare spre a face loc unui angajament profund. Ea știe, bunăoară, că două trenuri se vor ciocni. Ar putea să intervină, dar se abține. De ce? Fiindcă nu-i pasă de morți și de răniți? Iată un exemplu tipic de răspuns pueril. Dar aici, oameni buni, nu este vorba de o chestiune de ordin etic, ci de o atitudine metafizică. Prezența necesară pentru a-i salva pe oameni de la moarte se convertește în Absența care pe toate le știe, dar le lasă să-și urmeze calea. Dacă ar spune nu iminentei catastrofe, Divinitatea și-ar nesocoti propria demnitate. Dumne zeu tace pentru că, dacă n-ar tăcea, s-ar micșora pe sine și din ceea ce este ca Ființă supremă ar deveni un fel de lucrător emerit al căilor ferate care în ultimul ceas a prevenit un dezastru feroviar. Oamenii nu numai că au scăpat cu viață, dar nici nu au acuzat vreo suferință. Dar, dacă n-am suferi, cum ne-am mai mântui? Iată o întrebare pe care în ziua de azi puțini și-o mai pun…