Titlul noii culegeri a lui Vasile Dan este, desigur, voit oximoronic. Căci textele din Poeme nescrise sunt nu numai scrise și tipărite – ceea ce exclude din punctul de pornire absența intenționalității –, ci și elaborate. Adică „potrivite” (în sensul arghezian al cuvântului) și îmbinate într-o arhitectură lirică rafinată, chiar peste nivelul cu care acest artizan al brevilocvenței ne-a obișnuit.
Scriitorii au intuit uneori întunericul care se așterne masiv și înfricoșător, pentru că imens, dincolo de cuvinte și de lumina pe care versul o împrăștie în lume. După cum au simțit și că smulgerea încă unei mici fâșii de întuneric și iluminarea ei prin rostire presupun un sacrificiu simbolic. Nichita Stănescu vorbea în fond – iar unii surzi la sublim, vorba lui Călinescu, au luat asta drept cochetărie sau, și mai rău, drept kitsch – despre „hemografie”: nu atât spre a sugera adâncimi metafizice oricum existente în creația sa, cât pentru a sublinia dificultatea depășirii limitei limbajului.
Primul ciclu al volumului lui Vasile Dan, intitulat chiar Poeme nescrise, începe așadar cu un mic grupaj de 11 poeme thanatice, numerotate cu cifre romane tocmai pentru a atrage atenția asupra consubstanțialității lor. În cu vinte puține și, cum ziceam, bine alese, poetul construiește un mic model, o „punere în abis” a întregii culegeri, care se coagulează în jurul unei viziuni puternice a lumii ca parabolă a cunoașterii, configurată în paralel cu cea a condiției umane. Totuși, în paranteză fie spus, culegerea ca întreg nu-și pune în lumină „cusăturile” și nu arborează fațada țeapănă a culegerilor tematice. Rămânând un liric de factură intelectuală, artistul nu ucide în discurs jubilația sau fuga în „uni versul mic” și nu se lasă capturat de metaforă și de stilul înalt, în detrimentul sensibilității sau al inteligibilității. În poezia sa, ca și în viziunea sa despre lume, Abso lutul este absconditus.
Punctul de por nire al poetului post modern nu sunt univer saliile meta fizice. Precursor al optzeciștilor, Vasile Dan are în comun cu aceștia asumarea unei perspective mun dane, a unui mirador aflat la altitudinea omului obișnuit, care nu are ambiții demiurgice. Dic țiunea sa poetică este pe măsură, contrapunctând semnificativ claritatea și pregnanța viziunii. „Nu există în fond decât poeme nescrise./ Cele adevărate./ Cele scrise, puține, sunt doar un aisberg/ al celorlalte oculte pe care le poartă cu el oricine/ la piept sub brațul stâng/ ca pe un cod numeric per sonal/ pe care nu-l știe sigur nici el/ cu care poate fugi liber de-acasă/ fără să se mai întoarcă vreodată”, declară liminar poetul, turnând în versuri ceea ce pare a fi (pentru lectorul superficial, firește) o sinteză a raportului dintre poetic ca stare latentă și poezia ca text. Nebunia cuminte și frumoasă a poemului, care este și a volumului de altfel, e cuprinsă abia în ultimul vers, cel în care Vasile Dan aruncă în aer teoria postmodernă, deschizând poezia către universul misterios și metafizic, în locul celui reificat și cognoscibil. În consecință, depășirea limitei cuvântului nu se face – împrumut intenționat vocabule blagiene – prin uciderea tainei, ci poetul procedând la adâncirea ei în sugestie, după cum putem citi într-un alt text din ciclul care deschide volumul: „Dar primii care au învins moartea sunt grecii/ în cetăți azi în ruină la țărmul Mării Noi/ la malurile mării mereu înnoite de ei./ Apoi drumul înapoi pe apă se șterge de tot/ precum al lui Ulise însuși/ precum al păsării în aer/ al peștelui în apă/ al celui desculț pe nisipul/ unei zile spulberate de vânt.”
De aceea, metafizica din spatele discursului este de natură poetică – funcționând prin urmare pe bază de sugestie –, iar nu filosofică. Dacă Heidegger își construia sistemul pornind de la Nimicul care, prin spaimă primordială și contrast, face să se ivească Ființa, poetul arădean răstoarnă raportul dintre ființă și timp, proiectându-l în infinit(ezimal), dacă nu de-a dreptul în irațional: „Cântat-am toate acestea într-o limbă neauzită/ ce doar se scrie cu litere arse/ în cuptoarele trupurilor noastre/ de acum/ de azi și de mâine.” Această răsturnare duce la o percepție paradoxală, asumată de altfel, a ecuației dintre viață și moarte, pe care necunoscuta numită poem o tulbură: „Mergem spre lumea de dinainte./ Noi suntem în cea de apoi./ În cea de dinainte chiar dacă te plictisești puțin/ și nu-ți lipsește nimic nimic/ erai prea singur fericit/ din naștere./ Acum moartea camuflată peste tot/ și-n toate ne-a adunat laolaltă/ ne face cu atât mai vii/ cu cât suntem doar ai ei.”
Scrisul, de altfel, nu este nici el o înfrângere a morții, ci dimpotrivă, a vieții și a celui care, scriind, e obligat la sacrificiu. Aș atrage atenția asupra preciziei cu care poetul (își) alege vocabulele și ortoepia discursului, mergând până la detaliul semantic revelator: „Când scrii ești îngropat în hârtie./ În genunchi îngropat./ În pământ alb/ cum s-a spus/ un cocoloș de hârtie/ care se aprinde singur/ de fiecare dată exact/ atunci când ajungi/ la punct.” (s. m./ R. V.). Totuși, dacă tot l-am invocat pe Arghezi, aș spune că și poetica acestuia este răsturnată de Vasile Dan, artist pentru care „potrivirea” cuvintelor nu este menită să creeze „frumuseți și prețuri noi”. Spre deosebire de neantul luminos al poemului nescris, rostirea – pe măsură ce se limpezește și se așază, se precizează și se umple de un sens aparent – urcă spre paradisul echivoc al nerostirii: „Bâlbâiam mereu și mereu aceleași silabe/ ce nu se lipeau parcă nicicând/ în cerul gurii/ într-un singur cuvânt./ Acum le înghit sec/ fără sunet, cu ușurință.// Vorbirea mea a devenit tot mai ascunsă/ și mai timid iscoditoare/ de parcă se varsă într-o tăcere/ fără cusur.”
Sunt acestea semne ale senectuții? Mai degrabă aș spune că și „trânta” cu senectutea este imaginată la modul paradoxal, poetul nefiind ispitit nici să cedeze cu superioritatea tradiționalistului, nici să învingă, modernist, prin actul de creație. Postmodernul dizolvă, din nou, bătălia împotriva limitei într-un tablou paradoxal al unei lumi răsturnate, care seamănă cu cea veche numai în măsura în care textul seamănă cu viața: „La bătrânețe trosnesc toate oasele./ Inima însă întinerește pervers./ Face tumbe în sânge./ Când se oprește brusc/ doar pentru o fracțiune de secundă/ să admire cum se ridică ceața încet/ de peste toate cele din jur/ iar în urma ei/ ca după un potop/ o altă lume răsare/ te sperii cu adevărat./ […] pământul ar fi la picioarele tale/ o biată hârtie albă/ mototolită rău, cu râuri secate/ și munți tociți/ în sâmbăta asta când se naște tot prin cezariană/ ca orice poem/ și acesta.”
Cel de-al doilea ciclu din volum, intitulat Micropoeme cu nume proprii, este o încercare, adesea reușită, de a ridica ocazionalul și inspirația de moment la înălțimea poeziei majore. Modelele îndepărtate pot fi multe, originalitatea lui Vasile Dan este însă evidentă prin paleta de nume-pretext de la care pornește meditația lirică (paletă întinsă de la Cioran la Manolescu și de la Dostoievski la Borges). Nici jocul, nici galanteria omagiului – vizibile în încercările similare ale lui Nichita Stănescu sau Gheorghe Tomozei – nu-l interesează pe autorul micropoemelor. Miza acestor texte este încercare simultană de a cuprinde/ defini ființa sensibilă a creatorilor și de a sugera matricea intelectuală a operei, emoția evocării fiind topită și disimulată în concizia definiției lirice: „Orga este respirația lui Dumnezeu./ Soli Deo Gloria spune el/ deși pierduse prin moarte/ nu mai puțin de unsprezece odrasle/ din cele două căsătorii./ Fuga în do major.” (Bach).
Culegerea începută cu ciclul Poeme nescrise se încheie cu un al treilea, Scrisul de mână. Deși Vasile Dan este suficient de ludic pentru a lăsa un procent însemnat de hazard și inspirație să se manifeste în arhitectura discursului său, n-aș trece indiferent pe lângă deosebirea deliberată de ton și de amprentă. „Scrisul de mână” este, poate, un panaceu împotriva limitei creației artistice, care, am văzut, nu poate decât să sugereze imensitatea universului nescris. Discurs secundar, mai ezitant și mai puțin ambițios, „scrisul de mână” încearcă să imagineze în alt mod (pare a fi sugestia poetului) „partea nevăzută a Lunii”. Adică slăbiciunea, neputința de a cuprinde și de a explica lumea și, în cele din urmă, boala secolului, și anume incomunicarea: „M-am speriat că se înserează iarăși prea devreme./ Că nu va fi acea zi lungă promisă de la început./ Că se oprise ceasul ori că a rămas în ziua de ieri./ Calc pe apă mâna mea ajunge până la tine în somn/ Multe.”
Volum de splendidă maturitate creatoare, Poeme nescrise este unul dintre cele mai valoroase din opera lui Vasile Dan și, totodată, din aparițiile poetice ale ultimilor ani.