Cel mai recent volum de eseuri semnat de Andrei Cornea (Povestea nemuririi, Editura Spandugino, 202 p.) adună trei povești ample cu teme de interes pentru un public larg: nemurirea, răul și ignoranța, la care se adaugă un epilog, De hominis absurditate. Remarcabilă este alegoria science-fiction din epilog. O sondă extraterestră sosită de pe Alpha Centauri încearcă să identifice cea mai rațională specie de pe Pămînt. Sunt supuse analizei două ființe observate: un exemplar din Homo sapiens și o coțofană. Rezultatul conduce, în mod deliberat paradoxal, la concluzia că adevărata specie rațională este pasărea. Argumentele se întemeiază pe contrastul dintre absurditatea comportamentului politic și social al oamenilor – ilustrată prin simulacre democratice, violență, propagandă și război – și comportamentul cooperant, echilibrat și funcțional al coțofenelor, caracterizat prin colaborare, eficiență și absența conflictelor inutile.
Povestea nemuririi este abordată ca o constantă antropologică, care suportă o mulțime de fațete, și chiar o multitudine de ipostaze care forțează, în primul rînd, imaginarul. Punctul de pornire al poveștii este o întîmplare petrecută recent, în vara anului 2025, cînd la o întîlnire la Beijing, dintre președinții Putin și Xi Jinping, microfonul uitat deschis (intenționat? neintenționat?) a surprins o discuție particulară dintre cei doi, pe tema prelungirii vieții pînă la senzația de nemurire: „Putin își plasa speranța în refacerea de organe prin genetică și inserția de proteze robotice succesive, care să împingă indefinit scadența sfîrșitului; Xi, mai precaut, era de părere că 150 de ani era totuși vîrsta maximă la care oamenii ar putea ajunge peste nu mult timp”. Dincolo de dimensiunea ironică, textul argumentează că dorința de nemurire nu reprezintă o particularitate doar a autocraților sau a elitelor. Diferența dintre cei puternici și oamenii obișnuiți constă doar în mijloacele prin care încearcă să amîne sfîrșitul: unii investesc în genetică, clonare, transumanism, criogenie sau tehnologii de augmentare a corpului, în timp ce ceilalți își proiectează speranțele în credință, imaginație sau în alte forme simbolice de supraviețuire.
Pentru a demonstra permanența acestei experiențe existențiale, autorul recurge la o amplă rețea de referințe culturale și literare. Drama regelui Bérenger din Regele moare de Eugène Ionesco exprimă refuzul visceral al dispariției și dorința egoistă de a supraviețui chiar cu prețul distrugerii lumii. Același impuls este identificat în epopeea lui Ghilgameș, unde moartea prietenului Enkidu îl obligă pe erou să conștientizeze propria finitudine și să pornească într-o căutare zadarnică a vieții veșnice. De asemenea, personajul Ivan Ilici al lui Lev Tolstoi ilustrează imposibilitatea individului de a se identifica afectiv cu adevărul abstract al mortalității universale: deși acceptă rațional că „toți oamenii sunt muritori”, el refuză să admită că această lege i se aplică propriei persoane. Dar răspunsul pentru obsesiile celor doi autocrați, pomeniți mai sus, îl dă, cel mai sigur, Erasmus în Elogiul nebuniei, unde perorația Prostiei este elocventă: „Dacă muritorii s-ar lepăda de orice legătură cu înțelepciunea și ar trăi mereu cu mine, nu ar mai fi niciun bătrîn pe lume, ci fericiți s-ar bucura de o veșnică tinerețe”. De asemenea, volumul de eseuri semnat de Didier Nordon, Plictiseala – melancolie fecundă (Amarcord, 2001) este o altă demonstrație, făcută cu subtil umor despre „plicticoasa nemurire”.
O consistentă parte din Povestea nemuririi este dedicată simbolisticii mormîntului, înțelesurilor și subînțelesurilor acestuia în credințele populare, în practica religioasă, în istoria culturală a acestui monument, în fond. Mormîntul este, în ultima instanță, „un corp tatuat printr-o inscripție”, iar trupul este un mormînt pentru suflet.
Povestea răului are punctul de plecare în romanul Nemesis de Philip Roth, unde epidemia de poliomielită din 1944 devine cadrul unei reflecții asupra vinovăției și responsabilității. Destinul personajului Bucky Cantor ilustrează mecanismul prin care omul transformă tragedia într-o culpă personală, încercînd să atribuie un sens moral unor evenimente absurde. În contrapunct, autorul readuce în discuție problema clasică a teodiceei: dacă Dumnezeu este simultan atotputernic și bun, cum poate fi explicată existența suferinței inocenților? Sunt analizate principalele răspunsuri formulate de tradiția filosofică și teologică, de la Epicur și Augustin pînă la concepțiile moderne despre hazard și necesitate, fără ca vreuna dintre acestea să ofere o soluție satisfăcătoare în fața suferinței nevinovate.
Povestea ignoranței pornește de la o întrebare aparent banală – „Și ce dacă nu știu?” – pentru a investiga transformările profunde ale raportului contemporan dintre cunoaștere, educație și cultură. Autorul arată că această interogație depășește contextul imediat al relației dintre profesor și student, devenind expresia unei mutații culturale caracteristice societății actuale, în care valoarea cunoașterii nu mai este considerată evidentă sau intrinsecă: „Cînd întreabă și ce dacă nu știu?, studentul și profesorul înțeleg îndată nu numai întrebarea mai dezvoltată: și ce mare rău voi păți, dacă nu ajung să știu?, dar și răspunsul probabil implicit la ea: nu voi păți nimica rău, ba poate chiar îmi va fi mai bine”.
Erudiția impresionantă a autorului nu are nimic ostentativ, ci se convertește într-un instrument al clarificării intelectuale, iar referințele culturale funcționează ca repere ale unei reflecții mereu vii și problematizante. Din această perspectivă, Povestea nemuririi nu oferă răspunsuri definitive, ci cultivă ceea ce reprezintă una dintre virtuțile esențiale ale eseului autentic: capacitatea de a formula întrebări fundamentale și de a menține deschis orizontul reflecției. Cartea confirmă astfel locul lui Andrei Cornea printre cei mai importanți eseiști și filosofi români contemporani, capabili să transforme cultura într-o formă de înțelegere critică a prezentului.