Istoria este cu atît mai fascinantă cu cît urmărește, destinele unor comunități de-a lungul multor generații. Devenirea acestora, ca și curgerea, cu meandre, a unui rîu, are un farmec inefabil, căruia un cititor dornic de informație, dar și de narațiune, nu i se poate sustrage. Spița genealogiștilor nu este prea întinsă, chiar și de aceea este prețioasă, deși valoarea ei se judecă în sine.
Mihai Dim. Sturdza (1934-2020) avea o ascendență care îl recomanda. Își putea urmări firul ascendenților pe vreo cinci secole, pînă spre 1540. Dar întemeietorul familiei „moderne” – care a dat și un domn al Moldovei, (1834-1849), cu același prenume cu al diplomatului și scriitorului – a fost Scarlat Sturdza (1750-1816).
Armele familiei s-au confundat o vreme cu stema Moldovei: „un scut preste care sunt aședzate zeaua și coiful coronat și cu trii pene împodobit, împregiurat de semne eraldice, a căruia basă, scobită find de amândouă părțile, la mijloc rămâne ascuțită. Acest scut se împarte prin o linie de sus în gios în două părți, din care cea dreaptă are câmpu porfriu, cea stângă azur” (Asachi). Pornirea de a căuta și a scrie genealogii este firească la descendentul unui asemenea neam, ce purta pe blazon, în cîmp senestru, semnul leonin, indiscutabil de stirpe regală: un leu rampant încoronat, care ține în mână o sabie, împreună cu crengi de măslin.
Negustorii din Epir și Macedonia s-au revărsat peste Europa de Mijloc și peste cea de Răsărit, de la Lipsca pînă departe, către Kiev. Mihai Dim. Sturdza împărtășește „fericita formulă folosită de Nicolae Iorga”, Bizanț după Bizanț. Odată ce s-a săvîrșit existența Bizanțului, după 1453, familiile grecești și-au continuat existența și cercetătorii au consemnat pînă la anul 1821 ființarea lor în noile condiții. Dar autorul, care face parte din familiile domnitoare, consideră că aproape un secol după această limită, filiația neofanariotă a continuat să producă efecte semnificative în spațiul balcanic și mai la nord de Dunăre. El pune la îndemîna învățaților sau doar a pasionaților și curioșilor, succesiunea nemurilor fanariote pînă la reforma lui Mustafa Kemal cînd, chiar după opinia sa, adevărata istorie a Fanarului se încheie. Istoria în sine, poate. Dar e sigur că decendenții au continuat să viețuiască dincolo de orice limitare convențională a epocilor.
Companii grecești, adevărate case de comerț internaționale, aveau sediu permanent la Leipzig și filiale la Chemnitz și Breslau. Ei au ridicat nu numai veritabile burse comerciale, dar și biserici și capele. Companii grecești s-au întemeiat La Hermannstadt și Brașov încă din veacul al XVII-lea, iar în al XVIII-lea la Viena, Buda, Craiova, Triest, Timișoara. Autorul explică de ce talerii cu efigia Mariei Tereza se comercializau cu exclusivitate în Orient, iar exportul de taleri ai împărătesei a ajuns aproape exclusiv o afacere grecească în centrul Europei, monedele fiind apoi transferate spre Orient de zarafi evrei.
Mihai Dim. Sturdza a fost și heraldist. El trage concluzii cercetînd armoariile grecilor înnobilați. Acestea poartă semnele activității ce a permis sporirea averilor: roata morii, toiagul lui Hermes, vase de navigație și cereale. Istoricul consideră că unele ascund nostalgia „patriei pierdute”, cu peisaje ale ținuturilor strămoșești.
O lungă introducere ocupă de fapt primele vreo 150 de pagini ale cărții, care arată evoluția grecilor după Bizanț, pentru a ajunge apoi la un Dicționar genealogic cuprinzînd 150 de familii balcanice înnobilate de monarhi străini, negustori din Epir și Macedonia. După trei generații, cei stabiliți în străinătate, remarcă genealogistul, au devenit austrieci, români, sîrbi, unguri etc. Ei au continuat însă, și am putea observa lucrul acesta și azi, se încheie căsătorii în interiorul aceluiași grup etnic. Familiile, care fără îndoială că s-au mai și mixat, există și acum, unele au rămas în memorie pentru ctitorii de așezăminte culturale, sociale, religioase. Acești Adamachi, Exarhu, Filitti, Lemni (românizat Lemnea), Mamula, Pherekyde și ceilalți, există în contemporanitate. Spiritul lor întreprinzător și tenacitatea, simțul comerțului și curajul investirii i-au făcut să dăinuie după Bizanț, vreme de peste cinci veacuri, care n-au fost de singurătate, ci de contacte și schimbri spornice. Amprenta lor, dincolo de oroarea, mai mult convențională, față de termenul „fanariot”, a fost în destule situații pozitivă. Să remarcăm că și numele distinsei traducătoare (din franceză) a volumului vine tot dinspre Bizanț.
Cercetarea admirabilă a unui urmaș de fanariot oferă informații bogate, de interes, și o lectură cît se poate de plăcută.