Liviu Capșa
mai departe
se vedeau tot mai apăsate
urmele unui animal fabulos
ceva între copită și gheară
ce se-ntipăriseră fără șovăire
dinspre ziuă spre seară
eram singur pe drum
și priveam cerul înfrigurat
neștiind ce va fi mai departe
vor fi urme vestitoare de viață
sau urme vestitoare de moarte
și-atunci un glas de sus
dintr-o stea mică
tot mai stinsă-mi șopti
nu te opri nu te opri
mergi mai departe
Ion Șerban Drincea
A fost ea
E mult timp de atunci
dar știu cum a fost
mergea agale
parcă își număra pașii
era ca în zbor
pașii erau deasupra pământului
am crezut că este o umbră
o închipuire
m-am înșelat
a fost ea
chipul retras în vise
ea a fost
s-a oprit lângă un stol de păsări
le-a vestit sosirea
și m-a așteptat
Ion Tudor Iovian
Quo vadis Domine
– fiecare arde în sine singur cu desăvârşire singur –
râul îşi caută copiii care au urcat la cer cu zmeie cu tot
le caută
cântecelele
creioanele
lacrimile străluminate de bucurii mici
apoi renunţă şi muşcă din maluri cu spume de plumb și râsete cianotice
mai încolo e un rocker care a înghiţit un fulger și nu mai are unde să-l scuipe
şi arde cu scântei violente până noaptea târziu
în piaţa publică
dar nimeni
nu-i primeşte vâlvătaia
fiecare arde în sine singur cu desăvârşire singur
– departe
doar un uruit de tobe le înghite fiecăruia sfârşitul –
un tramvai beat lasă în urmă scântei și praf de solzi
când trage oraşul
din ieri în alaltăieri
(fragment)
Mircea Lungu
Dactilografia busolelor marine
Nu știu dacă, dionisiacă, s-a-ntors
dinspre țărmuri bine încopciate
precum baloturile de bumbac susținându-mi genunchii,
marea, căreia nu-i datorez nimic din ceea ce sunt,
ea fiind o metaforă sprijinită între doi dinți fracturați:
pământul și aerul…
…Și ce-ar fi în interiorul curbelor ei,
precum în cele ale unui curcubeu?
Nu știu dacă pământul și-ar ține și azi răsuflarea,
o spun din pățite, și dacă s-ar dovedi,
uriașa fierărie solară atingându-ne trupurile,
că ne-am cunoscut…
Dactilografia busolelor marine
cu magnetismu-i bătând în ușa mării inspiră lacătele,
mai importante decât o eclipsă de lună,
un outsider literar schimbînd priviri cu neantul,
să păcăne, ca deschise cu gheara unei păsări universale,
pe cheiuri, de parcă marea
ar fi pregătit irefutabile dovezi,
din lăcomie pentru căldura umană, ale armistițiului,
bifând întrebările ,,cum vom trăi“, ,,pe unde“
deși, din pâinea al cărei chiriaș sunt de drept,
nu pot face un port scurt
cu temperament potrivit, spectaculos.
Ștefan Mitroi
Pace adâncă
Altminteri e pace
doar ni se pare că e război în Ucraina.
Și-au dat amintirile bunicilor mâna
ca să scoată din amorțire trecutul,
să se poată bucura și el nițel de viață,
spunându-i prezentului,
ce este un fel de copil al lui,
povești despre moarte.
Doar ni se pare că Putin e un criminal,
în realitate e vorba de Hitler.
Cum este foarte bătrân, povestitorul
încurcă adesea personajele și întâmplările.
Nu, nu sunt rușii, ci goții, vizigoții
și alte popoare barbare
iar bombele ce cad peste școli și spitale
sunt pietre trase cu praștia de niște zevzeci
din comuna primitivă.
Sângele pe care-l vedem zilnic la televizor
nu e sânge ci părul roșu al unor femei nebune care
care curge anapoda pe străzi.
E pace adâncă peste tot, atât de adâncă încât
nu-i dă de fund nici măcar Dumnezeu
ce vine odată la câteva veșnicii
să facă scufundări în ea.
Au trecut de mult vremurile când oamenii
se omorau între ei.
Se moare doar de bătrânețe azi pe pământ.
Mamele și nevestele văduve știu cel mai bine asta,
întrebați-le, asta e tot ce vă rog, întrebați-le!
Emil Nicolae
Praga în octombrie
Toamna urcă în tramvaiul 22
prin ușa din mijloc în stația Pavlova
se așează pe scaunul din față
lăsându-te să-i admiri gâtul catifelat
și părul prins într-un coc elegant
ambele formând un asamblaj
menit să demonstreze că
blondul natur încă mai există –
inoxidabil ca limba carolină
care luminează spațiul din jur
singur domnul K rămâne
în spatele vagonului în picioare și
pe sub borurile pălăriei sale negre
scrutează întunericul
Ioan Vintilă Fintiș
Coperțile frigului
A început să ningă dintr-o dată
Cu niște coperți ale frigului
Și ele aveau tristeți de cocori
Anii mei trecători
Plânsul este ceva nefiresc
Dar sufletul nu știe acest lucru
Pentru că nici noi nu cunoaștem
Dacă mai suntem
Coperțile frigului ne învelesc
Din miezul timpului
Secundele cântă
Viața ni se macină
Tot mai căruntă
Și cocorul a asfințit
