Poetă, prozatoare și traducătoare, Monica Pillat este totodată și un critic comparatist consa crat, al cărui dome niu de predilecție sunt studiile engleze și americane. În această calitate a semnat mai multe volume, acoperind un spectru larg de teme, epoci și opere, de la E. A. Poe (abordat într-o lucrare monografică punând accentul pe modernitatea poetului) la Coleridge și de la Shakespeare la Malcolm Lowry.
Lucrarea intitulată Mântuirea prin artă. Reflecții asupra literaturii medievale engleze reprezintă ediția a II-a, revăzută și adăugită, dar mai ales tradusă în românește, a cărții apărute în 2003 cu titlul Redemption through Art – Studies in Medieval English Literature. Ca atare, este o recuperare binevenită, întrucât ver siunea engleză a avut parte de o audiență limitată în spațiul românesc și, chiar dacă a intrat în circuitul bibliografic, nu a avut deloc receptarea critică meritată. Traducerea româ nească e cu atât mai prețioasă, cu cât, realizată de Victoria Frâncu, a fost stilizată și adusă la zi chiar de autoare.
De prisos să spun că, deși apărută cu ceva timp în urmă, cartea Monicăi Pillat rămâne de actualitate în peisajul comparatist actual. Nu atât prin interesul acordat unei epoci și unui spațiu literar mai puțin frecventat la noi – Evul Mediu englez, în speță –, cât mai ales prin perspectiva asupra acestora. Căci miza pe care o urmărește eseista prin „reflecțiile“ sale (vocabulă modestă, cercetarea fiind o autentică sinteză) este mai adâncă decât simplul examen, eventual cronologic, al configurării unei/ unor concepții despre artă în medievalitatea engleză. Ținta pe care Monica Pillat o „vânează“, cu o sagacitate disimulată de ușurința cu care conduce investigația, este circuitul evolutiv prin care gândirea medievală europeană, reprezentată în cartea de față de cărturarii englezi, a dublat treptat mântuirea prin credință cu mântuirea prin cultură. Desprin zându-se astfel de medievalitatea propriu-zisă și pregătind terenul pentru Renaștere. Temă puțin cercetată în cultura română, cu excepția câtorva mentaliști și istorici ai artei care – fie pornind de la Johan Huizinga și Amurgul Evului Mediu (1919), fie bazându-se pe E. R. Curtius și Literatura europeană și Evul Mediu latin (1948) – au atins-o numai în trecere, în rarele dezbateri pe tema începuturilor modernității și a raportării micii noastre literaturi la transformările ce au avut loc în Europa medievală.
Căci la început, în perioada aceea tulbure dintre finalul Antichității și începuturile Evului Mediu, cultura occidentală s-a refugiat – alungată de valul migrator care a străbătut Europa de la Est la Vest – în mănăstirile din Irlanda și Anglia. Legat ombilical de Eclesie, scrisul medieval în limba latină s-a dezvoltat exclusiv pe suport religios și chiar analistica de curte (operă a acelorași călugări și sacerdoți) a fost infuzată de un puternic spirit bisericesc. Mântuirea, preocuparea fundamentală a unei lumi care trăia într-o permanentă stare de anticipare eshatologică, amplificată paroxistic pe măsură ce se apropia „fatidicul“ an 1000, era percepută exclusiv prin lentilele credinței. Cărturarii medievali – iar Britania, deși despărțită geografic de continent prin Canalul Mânecii, nu a făcut excepție – concepeau dezideratul câștigării vieții de apoi în termeni strict creștini. Putem vorbi, pentru perioada Evului Mediu timpuriu, de o anumită mefiență față de cultura scrisă laică, vădită în puterea pe care o are teoria „limbilor sacre“, care a inhibat dezvoltarea scrisului în idiom vernacular până spre finalul secolului al X-lea și începutul celui următor.
Mântuirea prin artă parcurge, așadar, traseul apariției treptate – în paralel cu mântuirea prin credință, care rămâne dominantă până în secolul al XIX-lea – a ideii mântuirii prin frumos, prin text, prin diversele forme de artă conținute în actul scrisului.
Investigația Monicăi Pillat începe, firește, cu primele traduceri în anglo-saxonă (idiomul originar din care se va dezvolta ulterior limba engleză) ale unor texte latine din acea Antichitate târzie, retrasă în insulele britanice din calea năvălirilor barbare. Primul capitol al cărții fixează bazele de la care a pornit căutarea unui mod alternativ de mântuire: precursori, instituții, momente-cheie. Încă de la început devine evident că analizele subtile la care autoarea supune textele foarte vechi – de la Beda la Alfred cel Mare – nu este una în sine. Evul Mediu englez nu este considerat de Monica Pillat ca o monadă închisă, auto-suficientă: cercetătoarea alege să facă legături peste timp între idei și teme medievale și refracțiile lor moderne, din literatura engleză clasică. Aceasta este, în opinia mea, una dintre virtuțile cărții, căci deschide subiectul către cititorul contemporan și ne oferă, cum spunea cândva Nicolae Manolescu, o analiză a literaturii vii, nu o disecție savantă și plicticoasă a cadavrului acesteia.
Cel de-al doilea capitol abordează, din aceeași perspectivă a dezvoltării paralele a unei teme a Frumosului (și mai cu seamă a Frumosului ca Bine), un text fundamental pentru identitatea culturală engleză: Beowulf. Criticul desfoliază mai întâi straturile culturale ale textului, distingând fin între cele creștine și cele pre-creștine și arătând că „În interiorul cadrului narativ al poemului, juxtapunerea cântecului (ce preamărește Creația) cu apariția monstrului (personificarea spiritului rebel și izvorul tuturor relelor) este evocatoare pentru viziunea dualistă (Dumnezeu și Satana, Abel și Cain etc.), specifică atât sursei biblice, cât și viziunii păgâne.“ Textul fondator al literaturii engleze este, apoi, interpretat în dialectica memorie-uitare și în raport cu tema Dublului: dovadă că și scrisul medieval poate fi citit – atunci când criticul este dotat cu calitățile necesare, se înțelege – ca o creație contemporană.
Monica Pillat avansează, apoi, la texte engleze mai cunoscute sau mai puțin cunoscute cititorului român – cum ar fi The Cloud of Unknowing/ Norul necunoașterii, scris de un anonim din secolul al XIV-lea –, în încercarea de a semnala cum, pe dedesubtul interdicțiilor medievale de natură religioasă, se (re)constituie încetul cu încetul mai vechea kalokagathia. Mai simplu spus, o concepție a Binelui ca Frumos și a Frumosului ca Bine: pas decisiv către articularea unui cult al cărții, al artei, și a ideii de „mântuire“ prin practicarea și lectura literaturii.
Nașterea dramei din ruminațiile monahale fixate în scris, cavalerismul și codul onoarei (prezente într-o piesă ca The Castle of Perseverance/ Castelul Perseverenței), pătrunderea goticului în poetica textului anglo-saxon, obiectele dorinței și ipostazele feminine, pentru a încheia cu „marele început“ care este Chaucer: toate acestea trasează un parcurs intelectual prin care scrisul se desprinde din medievalitatea de sorginte creștină și devine literatură. Subsecvent, se creează o condiție a scriitorului prin desprinderea de cea a scriptorului utilitar, ceea ce face posibilă, odată cu consolidarea scrisului, și o subtilă subrepție. Pe măsură ce lumea se îndepărtează de strictețea unei viețuiri creștine care rămâne să se consume mai ales între zidurile mănăstirii, arta (atât cea a scrisului, cât și plastica) tinde să ofere, compensatoriu, o „mântuire“ de grad secund. Și prin conținutul literaturii, și prin idealurile culturale care o subîntind.
Un merit particular al criticii Monicăi Pillat – cu atât mai mare, cu cât e mai rar printre hermeneuții și comparatiștii de azi – este cel al limpezimii. Criticul abolește „distanța culturală“ dintre lumea medievală și lectura noastră postmodernă prin naturalețea cu care fixează un itinerar analitic și, stabilind diferențele, identifică și circumscrie identitățile. Autoarea nu operează nici cu istoria literară reconstituită tale quale, nici cu lectura strict contemporană a trecutului îndepărtat. Axată pe o desăvârșită cunoaștere a subiectului și a bibliografiei critice, ea pendulează între cele două ipostaze de lectură a trecutului, iluminând permanențele literaturii.
Avem în Mântuirea prin artă. Reflecții asupra literaturii medievale engleze una dintre cele mai fascinante sinteze a originilor Renașterii în cultura occidentală și, totodată, cartea de vizită a unui critic comparatist de primă mână.
