Romanul Gudrun (2025) completează o trilogie detectivistică originală, începută cu Femeia de marțipan (2020), roman a cărui tramă are o continuare provocatoare în Crima de pe podul Garibaldi (2022).
Trilogia formulează importanta întrebare a alegerilor în viață, Femeia de marțipan (2020) fiind un roman al formării, apropiat de mesajul transmis prin Stalin, cu sapa-nainte (2006) sau Mierla neagră (2015), ce focalizau pe destinele unor muzicieni; acum, lumea muzicii este înlocuită de lumea modei – rămânem așadar în arealul artistic, creativ, cu deschideri spre spațiul internaționalist, de care regretatul Radu Țuculescu (1 ian. 1949-25 martie 2025) nu era deloc străin. De formație muzician, absolvent al secției de vioară de la Conservatorul din Cluj, debuta publicistic în 1966, în revista Steaua, și editorial în 1978, cu volumul de proză scurtă Portocale și cascadori. Laureat a numeroase premii naționale și internaționale, realizator de emisiuni TV, violonist, cărțile sale au fost traduse în Germania, Italia, Franța, Ungaria, Austria, Israel, Cehia, Serbia, Ucraina, iar piesele de teatru jucate în franceză, engleză, ebraică, italiană, cehă, maghiară.
Din păcate, Gudrun este și ultimul roman nu doar al trilogiei, ci al lui Radu Țuculescu, devenind astfel un fel de roman testamentar (BT-ul romanului este din februarie 2025), cu o punere în abis previzionară: detectivul Martin Breda descoperă în cutia poștală un manuscris, poveste la persoana I a unei copilării nefericite și a încercării unei fete, Gudrun, de a-și găsi identitatea, în ciuda tatălui odios, care își teroriza familia. Manuscrisul avertizează: atunci când îl va termina de citit, cineva o să moară. Astfel începe romanul, într-un carusel de mare acuitate despre epoci și tipuri umane, plasat de această dată pe fundalul familiar al Clujului, mare oraș, cu contradicții și peisaje cosmopolite. Fapt semnificativ, în această ultimă enigmă, în care trebuie să-l identifice pe ucigașul tatălui lui Gudrun, detectivul Martin Breda este singur, partenera sa, Maraia, fiind plecată tocmai la marginea oceanului, în Portugalia, într-o vacanță alături de tatăl ei. Utilizând pe această temă a relației cu părinții (nici Martin Breda nu își cunoaște tatăl, așa cum Maraia nu știe de mama sa), recuperabilă, iată, și la personajul Gudrun, Radu Țuculescu construiește un anumit tip de memorie, din care nu lipsește elementul fantastic, veche atracție a prozatorului: în ultimul roman, fetița Gudrun (nume din mitologia nordică) găsește un înger cu aripa ruptă sub patul ei și îl ajută cosându-i aripioara, pentru ca ființa să se disipeze în aerul încăperii.
Admirabilul stilist, după cum sublinia și Liviu Antonesei într-o prezentare pe ultima copertă, construiește o atmosferă ce este, pe alocuri, și un fel de satiră la adresa consumismului: într-unul dintre localurile faimoase ale Clujului, pe malul unui lac, consumatorii sunt delectați cu un spectacol ținut pe o lebădă roz de o poetă și un chitarist: versurile absurdiste, în șaradă, ale Ofeliei Prodan (semnalate ca atare în subsol) sunt exemple pentru tipul de performance pe care l-a angajat mierosul și verosul patron de restaurant: „jumulim găina shaolina/ stalin privește acvilin/ mîșkin îngrașă porcul lui rogojin/ eu mă îngraș sublim/ porcul meu e slim“. Spectacolul se încheie într-un mod cam neprevăzut, cu o baie în lac a celor doi performeri.
Dincolo de atmosferă, condensată în cele aproape două sute de pagini – cât are fiecare roman al trilogiei – se observă în opera lui Radu Țuculescu un pattern alcătuit din elemente ale romanului de aventuri sau polițist: crima, criminalul, răzbunarea – în care permutările sunt diverse: o crimă este o răzbunare, o răzbunare înseamnă o crimă – elemente petrecute, de regulă, în copilăria sau adolescența personajelor, cu necesare corespondențe în prezent; și, semn al literaturii mari, punerea în abis, preocuparea permanentă pentru autofigurare, pentru un rol bine determinat.
De altminteri, Radu Țuculescu este și un autor versatil: când prezentam Cuptorul cu microunde în volumul meu de debut, Castelul din cărți (2004), mă atrăseseră în primul rând corespondențele prozei cu arhitectura – în special cu arhitectura comunist-modernistă a blocului de locuințe, cadrul general al povestirilor horror; astăzi, evidente sunt formele literare, felul în care autorul s-a raportat permanent la ele, pretext fundamental pentru propriile obsesii și preocupări, admirabil puse în pagină.