Zilele lui Răzvan Voncu sunt ale istoriei literaturii noastre contemporane și ale civilizației românești medievale, iar nopțile, cum mărturisește într-un text introductiv intitulat În loc de cuvânt înainte, care deschide cea mai recentă carte a sa, Spectacolul literaturii. Scriitori străini (Editura Junimea, 2026) sunt ale criticului care citește scriitori străini după gust, nu după „silințăv“, cum zicea Ion Creangă într-o scrisoare adresată lui Titu Maiorescu: „Cartea de față, precizează Răzvan Voncu, adună, într-o selecție riguroasă, o serie de texte care definesc o altă fațetă a activității mele critice. O fațetă «de noapte», în raport cu cea „de zi“, de critic și istoric literar“. Urmând câteva încercări, e adevărat, rare și timide, între care, aceea a lui Cornel Ungureanu din Proza română de azi. Cucerirea tradiției, de la începutul anilor ’80 ai secolului trecut, dar, mai ales, „învățăturile“ din cursurile universitare ale lui Nicolae Manolescu, Eugen Simion și Romul Munteanu, Răzvan Voncu caută, într-un demers comparatist pătrunzător, referințe, legături, afinități, diferențe și putință de comunicare, conexiuni, adesea surprinzătoare, ecouri, vecinătăți tematice și stilistice și, mai cu seamă, profilul scriitorului balcanic, est și central european între scriitorii străini explorați în diversitatea lor, având, mereu, ceea ce criticul numește conștiința limitelor: „Dacă în niciun caz nu trebuie abandonat comparatismul, scrie Răzvan Voncu în amintitul text introductiv, el trebuie practicat având conștiința limitelor“. Criticul caută rama comparativă, găsind, prin referința și deschiderea comparată, ideile care circulă liber prin depășirea ultimei frontiere, limba, aceea care a ținut departe spațiul literar românesc de literaturile din jur; un hâtru spunea că știm mai bine ceea ce se întâmplă la Paris, Londra, Roma, Madrid, Berlin și Lisabona, nu, însă, și la Sofia, Budapesta, Belgrad, Bratislava și Praga. Pentru cititorul român, „obișnuit să privească mai ales către Occident“, Răzvan Voncu confruntă judecata sa de valoare cu opiniile criticii din literaturile de origine a scriitorului străin și folosește, îndeosebi, vehiculul poeziei a cărei lectură este dublată de „senzația subliminală a degustării unui fruct pe cale de dispariție“.
Primele opt eseuri din Spectacolul literaturii sunt consacrate operei unor scriitori străini de patrimoniu universal, abordați fără prejudecăți și grile de lectură îndelung elaborate. Astfel, în Un mit literar contemporan, Răzvan Voncu citește „fabulosul roman al prințului sicilian di Lampedusa“, în perspectiva unei valori de întrebuințare în ordinea existenței înseși. Romanul este, pentru „seninul“ critic literar, o stare, un refugiu ori, după caz, un „balsam“, într-un cuvânt, îi place. În pofida celor care, din „snobism literar“, au asociat „fraudulos“ Ghepardul cu Craii de Curtea-Veche ai lui Mateiu I. Caragiale, Răzvan Voncu găsește, la rigoare, apropieri, mai degrabă, contextuale cu Liviu Rebreanu, Marin Preda sau Cioran, pentru că, iată, sunt lucruri care „sună cunoscut“: „Scena în care părintele iezuit Pirrone negociază mariajul nepoatei ‘Ncilina cu un văr dintr-o ramură «răzvrătită» a familiei pare desprinsă din Rebreanu. Deși perso najul are toate subtilitățile de psihologie, ca și nenumăratele straturi de rezerve mentale ale lui Moromete“. La Primo Levi, un „înțelept moralist evreu, trecut prin Infern“, la Auschwitz, în romanul acestuia, Mai este acesta un om?, „carte unică în literaturile europene“, criticul identifică tema evreității pe care o va descoperi, apoi, și în operele altor scriitori evrei, Amos Oz, cu a sa „istorie narativă a Ierusalimului modern“, Richard Berengarten, un poet din Cambridge, care scrie o poezie „infuzată de caldul umanism și chiar duioșie care caracterizează gândirea evreiască“, evocând Mediterana spirituală „din care fac parte și evreii, atât cei din Palestina Antichității, cât și cei care, alungați din Spania, au trecut prin Baleare și Italia, pentru a se așeza în Balcani“, Szántó T. Gábor, al cărui roman Gara de Est, cap de linie a fost ales în programul Interferențe literare româno-maghiare, pentru valoarea sa și „dezbaterile pe care le poate stimula mai ales în condițiile în care, după 7 octombrie 2023, antisemitismul cunoaște o recrudescență fără precedent în «lumea a treia», ca și în Occident“. Legătura cu spațiul cultural românesc este mult mai evidentă în cazul Annei Santoliquido, în a cărei poezie criticul, dincolo de volumul Bucarest, găsește afinități cu Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Ana Blandiana. Suntem departe de clasica sursologie a lui G. Bogdan-Duică pentru că Răzvan Voncu susține și explică relația acestei scriitoare italiene de azi cu formele liricii românești actuale: „Anna Santoliquido poate fi cu ușurință pusă în relație cu formele poeziei române actuale, datorită unor similitudini de fond și de experiență estetică, explicabile atât prin origine comună, cât și prin unele concordanțe ale experiențelor noastre istorice“. La Manuel Rico, scriitor din prima generație post-franchistă din Spania, criticul descoperă „puncte comune cu poezia echinoxistă de la noi“, pentru ca în lirica lui Moshe B. Itzhaki să găsească ecouri argheziene pe „tema complicată a alterității“ și, mai ales, la Gabriel Garcia Márquez, al cărui text autobiografic A trăi pentru a-ți povesti viața e pus în relație cu Jurnalul intim al lui Marin Preda și Autoportret într-o oglindă spartă de Octavian Paler. Titlul textului este semnificativ pentru conceptul său despre comparatism, Despre topoi și memoria lor: Macondo, Siliștea-Gumești, Lisa. Răzvan Voncu nu forțează nimic în această relație ce pare insolită, criticul fixând, mai degrabă, conexiuni generale, aproape metaforice („Preda se întâlnește totuși cu Márquez în Olimpul miturilor literare, acolo unde Siliștea-Gumești se învecinează cu Macondo“) pentru că, iată, „la mii de kilometri distanță, Marin Preda are o altă concepție despre existența scriitorului“. Totuși, găsește și un element comun al celor trei confesiuni: „sărăcia fundamentală sub zodia căreia începe și se derulează, în mare parte, perioada de formație a autorilor“, dar „o sărăcie nepercepută ca atare și care nu le împiedică în chip fundamental devenirea, chiar dacă o deviază într-un mod de care niciunul dintre ei nu e, la momentul respectiv, conștient“.
În cea de-a doua parte a volumului, Răzvan Voncu se întoarce în estul, centrul și spațiul balcanic european. Dintre scriitorii bulgari, Răzvan Voncu îl alege pe Boian Biolcev, un „optzecist bulgar“, la care descoperă contingențe cu „modalitatea prozastică a unui Ion Băieșu“, o tipologie a intelectualului est-european care „a contemplat instalarea treptată a anomiei în viața socială, apoi cea a stupefacției, deziluziei și dezgustului față de dimensiunile impredictibile ale catastrofei“ și, mai cu seamă, un portret veridic al bulgarului, amintind, adaug, de omul balcanic al lui Panait Istrati: „Bulgarul este un tip vesel, ușor superficial, destul de puțin rafinat, conservator, speriat de schimbările profunde, dar repede atras de cele de suprafață; pradă ușoară pentru propria sa demagogie, relativ indolent și sceptic, bulgarul trece prin toate cu umor și voie bună; refuzând tragicul, el posedă talentul rar de a sta pe loc, mimând foarte bine progresul. Toate calitățile sale pot deveni foarte ușor defecte, datorită ușurinței de adaptare“. Risto Vasilevski este de origine macedonean, trecut, însă, după patru decenii de la stabilirea sa la Smederevo, între scriitorii sârbi; în Biserică, iată hramul tău, acesta reinventează, într-un veac eretic, „adevărata poezie religioasă“. Cele mai ample „acte“ din Spectacolul literaturii sunt consacrate scriitorilor maghiari și sârbi. Acum, Răzvan Voncu vorbește nu atât despre afinități și legături întâmplătoare, semnalate ca atare, fără exagerări, ci, ca la Markó Béla, despre ceea ce aș numi geneză reciprocă; autorul unor volume precum Badminton, Iartă-ne, Ginsberg, O propoziție despre libertate, aflat în admirația lui Lucian Blaga și a literaturii Cercului Literar de la Sibiu este un scriitor-punte care „aparținând prin creația sa unei literaturi (cea maghiară), se deschide dialogului cu literatura confraților români, de care îl leagă aceeași experiență istorică“. Dacă la Kará csonyi Zsolt analizează deconstrucția mitului faustic, la Balázs Imre Jósef, „calea lucidului suav, superior, pe jumătate asumându-și formula suprarealistă și pe jumătate sub minând-o prin inserarea unui alt conținut semnatic decât „golul mimat pe care-l propunea avangarda“, la Péter Demény, un iscusit barochist contemporan, găsește „formele transgresării formulelor tradiționale“, iar la Fekete Vince, ispita „poeziei lexicon“, o reacție „conștientă sau nu, împotriva politicilor de ștergere a identității, la care am fost supuși cu toții, în perioada comunistă, politici care ne-au afectat pe toți, chiar dacă în mod diferit“, în poezia lui Lövétei Lázár László, identifică un „dialog cu poezia optzecistă românească, de care îl aproprie nu tradiția – complet diferită – a literaturii maghiare, ci, cum spuneam, reacția artistică similară la condiționarea istorică“.
După ce va fi semnalat contribuția literară a unui diplomat, Jovan Dučić, cu solide legături cu România interbelică, capitolul sârb al cărții lui Răzvan Voncu începe firesc, aș spune, cu Vasko Popa, întemeietorul modernismului în poezia sârbă, absolvent al Liceului Român din Vîrșeț, apoi, cu studii bucureștene, în opera căruia fixează legături temeinice cu tradiția liricii românești și, mai ales, cu Nichita Stănescu, reper pentru mulți poeți sârbi contemporani: cei doi cresc într-o paradigmă comună: „Dar, mai presus de toate aceste coincidențe, întâmplătoare sau nu – dată fiind prietenia strânsă dintre mai vârstnicul poet belgrădean și „îngerul blond“ –, se află, ca figură centrală a liricii celor doi, conceptul estetic hi brid de râsu’plânsu. Prin el, atât Vasko Popa, cât și Nichita Stănescu se revelează ca mari poeți balcanici, pentru care ipostaza cognitivă fundamentală a omului este jocul. Deopotrivă, cel comic și cel tragic. De altfel, între ele nu există, aici, în Balcani, linie de demarcație…“. Mai mult încă, Adam Puslojić este „o vitrină a literaturii noastre în spațiul iugoslav“, cunoscutul „valah din Timoc“ fiind „trambulina belgrădeană a unor autori contemporani, ca Nichita Stănescu sau Marin Sorescu“. În pofida strămoșului comun, Orfeu, „duhul poetic al Balcanilor“, Răzvan Voncu refuză ceea ce alții caută cu înverșunare: influențe surse, inspirație, conexiuni directe ca de la cauză la efect: „Asta nu înseamnă însă că Adam Puslojić s-a „inspirat“ din Nichita Stănescu și cu atât mai puțin Nichita Stănescu din Adam Puslojić. Similitudinile mitologiei poetice personale sunt de decelat la un nivel de structură, care exclude influența. În acest punct, însă, în care discursul atinge „gradul zero al poeziei“, pulsațiile celor două „gânduri“ poetice au momente de tangență. Tangențe stranii, dată fiind bariera lingvistică și experiența istorică diferită a celor două literaturi“. În explorarea poeziei sârbe, Răzvan Voncu îl invocă de mai multe ori pe Ioan Flora, alt scriitor-punte între două culturi, o persona litate catalitică, dincolo de realitatea vecinătății și de sugestiile unor apropieri de Bacovia, în poezia echilibrului tragic a lui Predrag Bogdanović, de Eminescu, ca la Jovan Zivlak, cu generația ’80, cum se întâmplă în poezia lui Bratislav Milanović; „virusați“ de poezia română, precum Miljurko Vukadinović ori prezențe des întâlnite „la festivaluri și evenimente literare din România“, ca Srba Ignjatović, poeții sârbi sunt percepuți, adesea, în orizontul unei contopiri spirituale, cu efortul de a-l înțelege și nu de a-l imita pe Celălalt, în duhul poetic al Balcanilor.
Spectacolul literaturii. Scriitori străini este o carte exemplară despre comparatismul modern și circulația ideilor literare.