La Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca a apărut, în 2025, un nou volum de studii și eseuri semnat de cunoscutul istoric, critic literar și comparatist Ștefan Borbély. Cartea reușește să atragă atenția deja prin titlul insolit: Eroziunea regresivă. Ea reunește patru secțiuni ample: Captatio benevolentiae, Teme românești, Teme străine și Trufandale. Ele sunt precedate de un studiu introductiv în care exegetul explică semnificațiile titlului. Totul începe cu prezentarea biroului reputatului comparatist, modelat după o fotografie a lui Sartre. Apoi se încearcă descifrarea atentă a stilisticii ascunse a diferitelor birouri aparținând oamenilor celebri. Potrivit lui Ștefan Borbély, „poți înțelege, uitându-te la un birou sau la un scaun, stilistica socio-politică și comportamentală a unei epoci“. Pentru criticul literar, odaia încărcată de cărți și de nimicuri aduse din călătorii reprezintă un teritoriu al suporturilor afective, în măsură să faciliteze declanșarea inspirației.
Titlul Eroziunea regresivă este împrumutat din geologie, unde se referă la „procesul de autodistrugere a unei cascade prin prăbușirea blocurilor de piatră, și-n cele din urmă a pereților care o susțin“. Drept consecință, orice cascadă reprezintă o frumusețe efemeră. Comparatistul începe să fie obsedat de „ecuația frumuseții autodestructive“, problemă devenită emblematică pentru toți creatorii de literatură. Ștefan Borbély este de părere că ceea ce îl diferențiază pe scriitor de ceilalți oameni este „prejudiciul pe care și-l impune voluntar“, autocenzura, capacitatea de a se sacrifica în numele operei sale. Acesta este motivul pentru care creatorul este considerat o ființă tragică. Eseistul vorbește apoi despre „eroziunea regresivă“ provocată de vârstă. Fenomenul degenerativ este valabil atât în cazul artistului, cât și al sistemelor de cultură sau de civilizație. Abordând problema „marii treceri“, profesorul septuagenar definește bătrânețea drept „arta de a-ți camufla elegant, plauzibil sub aspect social, decăderea și ramolismentul“. De aici comparația scriitorului aflat la capătul drumului cu o cascadă ce erodează piatra aflată dedesubt.
Succinta prefață este urmată de o Captatio benevolentiae. Reputatul comparatist recunoaște că scrie pentru că nu poate altfel, din responsabilitate față de sine însuși, dar și de plăcere. Cu toate acestea, continuă să fie agasat de observația acelora care, chiar și după cincizeci de ani de activitate literară, continuă să se mire de „nepotrivirea“ dintre numele său și limba culturii în care se exprimă, considerându-l un fel de intrus. Acest statut l-a determinat să rămână în spatele reflectoarelor și i-a permis să se detașeze de spectacolul ce se derula în jurul lui. Criticul recunoaște că scrisul lui „se hrănește din disponibilitatea pentru ariergardă“ și nu dorește altceva decât să fie lăsat în pace să se cufunde în lumea mirifică a cărților. Din rândurile lui Ștefan Borbély se desprinde o nețărmurită curiozitate intelectuală și o imensă plăcere a lecturii. Nu întâmplător, reputatul profesor universitar recunoaște că este atras de „utopia voluptăților livrești rafinate“, fiind în stare să întârzie timp de săptămâni asupra detaliilor care îl fascinează. Opțiunea pentru eseu a venit după ce i-a descoperit pe tematiști, fiind cucerit de paradoxurile scânteietoare ale lui Jean-Pierre Richard. Recunoaște că nu scrie cu gândul la ceea ce vor spune criticii literari, dar îl deranjează dacă scrierile sale nu sunt comentate. Cărțile publicate comunică între ele, alcătuind o subtilă rețea de microsinteze, dintre care unele sunt reluate și amplificate. Tot mai conștient că nu își va definitiva toate construcțiile, exegetul își alege ca imagine identitară un accesoriu arhitectural gratuit din grădinile englezești purtând denumirea the folly. Este vorba despre ruinele false având rolul de a genera un efect estetic anacronic. Autorul ajunge la concluzia că „miza jocului nu o reprezintă, în ultimă instanță, înfrângerea Timpului prin orgoliul unui nume lăsat într-o bibliotecă, ci anonimizarea“. Important e să supraviețuiască textul, aura, nu autorul. Confesiunile exegetului despre viața și opera sa sunt întregite printr-un interesant interviu acordat lui Menuț Maximinian, în care Ștefan Borbély își reconstituie profilul spiritual.
Temele românești ale comparatistului vizează o serie de aspecte rare precum dinamica relației sat-oraș în romanul românesc, influența lui Nietzsche în operele lui Nicolae Breban, destinul zbuciumat al generației ’80 sau Nudismul în România interbelică. La fel de incitante sunt și Temele străine: Vizitatorul lui Ivan Karamazov. Diavolul, Anatole France: Pe piatra albă, Luther, Reforma și psihoistoria. Ultima secțiune a cărții ne oferă niște veritabile Trufandale. Criticul abordează acum o serie de probleme precum Excesele culinare și restricțiile în Roma Antică, Câinii lui Acteon, Calendarul și politica, Twin Peaks, Rechizite etc.
Recenta carte a lui Ștefan Borbély se impune atât prin eleganța și profunzimea analizelor, cât și prin ineditul subiectelor investigate.