Gheorghe Glodeanu, cunoscutul critic și istoric literar băimărean, își adună, în volumul Fantasticologie și imaginar, câteva cronici și studii dedicate abordării fantasticului și ai altor termeni raliați acestuia. Autorul avertizează, încă din primele rânduri ale Argumentului, că această carte „își dezvăluie semnificațiile mai adânci dacă este citită în prelungirea studiilor mele anterioare consacrate imaginarului și literaturii fantastice“. O sugestie de care, bineînțeles, ar trebui să se țină cont, având în vedere faptul că Gheorghe Glodeanu este, la ora actuală, unul dintre cei mai avizați comentatori ai fenomenului amintit. Selecția și prelucrarea materialului bibliografic denotă, mai presus de intenția științifică sau academică a demersului, un spirit de observație tranșant, angajat în lectura unor autori sau texte care tratează fenomenul în mod superficial, inexact sau incomplet. Fantasticul, premisa de la care pornește autorul, generează ezitarea, teama anxioasă pe care le resimte cititorul sau spectatorul în fața unor situații sau fapte incredibile, cărora le lipsește o explicație rațională sau logică. Cele două secțiuni ale cărții abordează sfera fantasticului aflat în joncțiune cu imaginarul. Din prima parte este suficient să amintim titluri de capitole ca acestea: Literaturile imaginarului, Enciclopedia fantasticului, Fantasticul aparatelor optice, Incursiuni în regatul fantomelor, Erotism și vrăjitorie, Un ghid al genurilor și subgenurilor imaginarului sau Universul goulelor, pentru a ne atrage atenția caracterul proteic al abordării acestui peisaj cu totul spectaculos. Se face, în mod constant, apel la observațiile și intuițiile unor nume de referință în critica și teoria fantasticului, cum sunt Roger Caillois sau Tzvetan Todorov. Apoi, sunt discutate, în lumina unor teorii și opinii validate de autoritatea celor doi, lucrări semnate de nume relevante în lumea academică sau literară, din Europa și nu numai: Pierre Brunel, Anne Besson, Max Milner, Apophis, Dominique Lanni, Aurore Petrilli ș.a. Prima parte formează, oarecum, o enclavă teoretică în miezul interpretării ficțiunii fantastice, fiind abordate legături ca cele dintre realismul magic vs. realismul miraculos, dintre straniul și feericul, dintre literatura fantastică, S.F. și fantasy. Sateliții fantasticului sunt enigmaticul, straniul sau paradoxalul care au marcat operele și chiar viețile unor autori preocupați sau fascinați de epifania fantasticului impregnată adânc în epiderma concretului: Henry James, E.T.A. Hoffmann, Edgar Allan Poe, Julio Cortázar, Alexandru Macedonski sau Gib. I. Mihăescu. De altfel, sub generoasa umbrelă a fantasticului se alătură și termeni convertiți în subgenuri ale acestuia, precum: feericul, miraculosul, dark fantasy, urban fantasy, cyberpunk, distopie, neofantasticul, fantasmagoria sau pulp fiction-ul. Lectura anumitor autori literari sau științifici relevă o serie de nuanțe ușor antitetice. De pildă, în succintul volum Literaturile imaginarului, semnat de Anne Besson, Glodeanu remarcă o continuă discrepanță de idei și concepte între „criticii literari francezi și americani (anglofoni)“. Preluând și prelucrând ideile autoarei aduse în discuție, acesta conchide că „orice operă de ficțiune este un produs al imaginarului“, devenind „o parte importantă a consumului nostru de ficțiune, indiferent dacă este vorba despre cărți, jocuri video, filme sau benzi desenate“, lucru perfect valabil mai ales astăzi. Lucrurile se complică ușor și atunci când vine vorba despre sesizarea diferențelor sau apropierilor semnificante, semantice sau culturale dintre realismul magic și realismul miraculos. De pildă, pornind de la amplul studiu dedicat fenomenului, Realismul magic și realismul miraculos, semnat de Charles W. Scheel, Glodeanu stabilește că cea dintâi sintagmă s-a impus definitiv, uneori asimilând-o și pe cea de-a doua sau despărțindu-se de ea categoric, în funcție de context, autor sau operă. Însă, în cultura franceză sau în cea germană, cele două sintagme, adeseori confundate, sunt „asociate frecvent cu o serie de concepte precum cel de postmodernism, postcolonialism și multiculturalism“. Autorul urmărește traseul spinos al circulației celor doi termeni, afirmând că „magicul și miraculosul alcătuiesc două aspecte antitetice ale supranaturalului creștin. Pornind de aici, ar fi o greșeală să se pună semnul egalității“ între cele două realisme. A doua parte aduce în prim-plan autori străini sau români, clasici sau contemporani: Mircea Eliade, Gabriel Chifu, Dan Stanca, Marian Ilea, Florina Ilis, Gheorghe Schwartz, Varujan Vosganian sau Iulian Cătălui. În cazul fiecăruia, autorul se remarcă drept un cititor atent la detalii și nuanțe, practicând reglajul fin dintre entuziasm și rezervă, prin intuirea metamorfozelor sau a măștilor fantasticului în diferite contexte insolite sau banale. Între fascinație și rezervă, între anxietate și mister, fantasticul a generat și un soi de multiculturalism imaginativ, participând la propagarea misterului într-o lume atonă uneori din punct de vedere al spectaculosului. Dincolo de acribia cercetării sau de narațiunea antrenantă a observațiilor critice, cartea aduce un elogiu fantasticului aflat într-o continuă transformare, expansiune, hegemonie.