Al Doilea Război Mondial a fost un moment istoric traumatizant pus de multe ori în contrast cu „Marele Război“ în urma căruia România a devenit o țară întregită la finele anului 1918. Alina și Șerban Pavelescu ne prezintă în amănunt întreaga catastrofă umană, morală și politico-militară prin care a trecut spațiul românesc acum mai bine de 80 de ani. O fac cu talent scriitoricesc și aducând în prim-plan nu documentul de arhivă, ci sursele deschise – presa, dar mai ales memorialistica (memorii, jurnale, scrisori, ego-documente, cu un termen mai nou). Autorii au menținut analiza critică a acestor izvoare, dar narațiunea lor a fost pusă în serviciul redării poveștilor de viață relevante pentru reconstituirea istoriei societății românești „din spatele frontului“. Memoriile unui Constantin Argetoianu – un diarist malițios, subiectiv cât un munte, de multe ori nedrept, dar și savuros – nu sunt exploatate doar pentru anecdotica lor, ci și pentru a înfățișa drama trăită în toamna anului 1939 de către refugiații polonezi din România (pp. 40-41). De altfel, cartea oferă într-un limbaj accesibil oricui și valoroase informații despre contextul european și regional, despre spațiul britanic, francez, german ș.a. (p. 39 și urm.). Prin evocări de mare impact, volumul oferă puternice imagini contrastante: fermitatea regimului Carol al II-lea pe linia menținerii integrității teritoriale, vădită prin comunicatul guvernului Armand Călinescu de la 4 septembrie 1939 („unitatea națională e perfectă“; angajamentul „apărării fruntariilor“ – p. 39) și defetismul deconcertant dintre iunie și august 1940, atunci când provinciile istorice românești au fost cedate fără luptă. Cartea urmărește consecvent starea de spirit (pp. 42 și urm.) a elitelor și a oamenilor simpli și, fără a neglija informațiile despre evoluția frontului, a conflagrației mondiale, acordă o mare atenție inclusiv atmosferei de război civil din societatea românească. Liviu Rebreanu, căruia i se dă glas, scriitorul bine integrat în regimul politic carlist, nu ezită să califice crimele contra legionarilor drept acte de „barbarie medievală“ (p. 44). Peste doar un an a urmat revanșa sângeroasă a fasciștilor autohtoni contra demnitarilor carliști. Antologică este descrierea câtorva desfășurări din zilele rebeliunii legionare de la finele lui ianuarie 1941. Autorii constată că: „în momentele de cumpănă, simțul umorului îi poate salva pe unii din cele mai periculoase situații, iar lipsa lui totală le dă altora un curaj pe care nu-l au de obicei“ (p. 223). Cazurile oferite cititorului sunt cel al actriței Agnia Bogoslava și al lui G. Călinescu, cel care fără prea mult simț al umorului și al realității din jur, obsedat de creația lui, „nu are la începutul rebeliunii, niciun interes pentru împușcăturile care se aud în oraș. E absorbit de ultimele corecturi la Istoria literaturii române, pe care o predase în parte la tipar, și vrea să o finalizeze înainte de iminenta numire la Editura Fundațiilor a detestatului Cacaprostea [porecla lui Dumitru Caracostea], cât încă deciziile mai sunt luate de prietenul său, Al. Rosetti“ (p. 223). Dacă în primele două zile ale rebeliunii, Călinescu aproape că ignoră agitația celor din jur, în noaptea de 22 spre 23 ianuarie 1941, torturat și de insomnie și de gândul că legionarii ar fi fost pe punctul de a ocupa clădirea Fundațiilor Regale și i-ar putea distruge manuscrisul monumentalei sinteze de istorie literară, aleargă spre sediul instituției culturale. Numai că Fundațiile Regale se află pe B-dul Lascăr Catargiu, la doi pași de clădirea guvernului din Piața Victoriei, adică în zona disputată de cele două tabere aflate într-un conflict de stradă vecin cu războiul civil. În final, soția (Vera) îl convinge pe Călinescu să renunțe la gândul a intra în clădire și îl determină să se întoarcă acasă (p. 224). Mai important și impresionant este modul în care lucrarea recuperează vocea victimelor Holocaustului (trebuie remarcat și elementul vizual care poate șoca mulți cititori). Povestea tragică redată de Alina și Șerban Pavelescu începe în anii 1939-1940, atunci când în România funcționa deja o legislație antisemită, xenofobă, și se termină cu începuturile înstăpânirii în țară a unui regim (pro)comunist și prosovietic. Cartea este indirect și o pledoarie pentru integrarea deplină în narațiunea istorică dominantă a memoriei victimelor ambelor totalitarisme, fascist și comunist. Este, așadar, complementară demersului concretizat în cele două rapoarte finale ale comisiilor pentru adevăr (Comisia Wiesel și Comisia Tismăneanu), dar poate că impactul ei va fi mult mai mare.