Dispariția lui Sorin Mărculescu înseamnă mai mult decât pierderea unui poet, traducător, eseist și istoric literar de prim rang. Odată cu el dispare unul dintre reprezentanții unui tip de om de cultură devenit tot mai rar: cărturarul pentru care cultura nu era o specializare și nici un teritoriu al prestigiului personal, ci o formă de existență, întemeiată pe cunoaștere, rigoare, responsabilitate și respect față de celălalt.
Născut la 19 noiembrie 1936, Sorin Mărculescu a traversat aproape nouă decenii de istorie românească fără să abdice de la câteva principii simple și, tocmai de aceea, greu de păstrat: lucrul te meinic, adevărul spus fără ostentație, respectul pentru valoare, refuzul imposturii și al aproximației. A fost poet, eseist, editor, istoric literar și unul dintre marii traducători români ai ultimelor decenii. Dar enumerarea acestor ipostaze spune prea puțin despre unitatea profundă a activității sale. În tot ceea ce a făcut se poate recunoaște aceeași con vingere: cultura presupune o obligație față de adevăr, față de limbă și față de cei cărora le este transmisă.
Opera poetică, înce pută editorial cu Cartea nunților în 1968 și continuată prin volume precum Locul sîmburelui, Carte singură, Fluviul întîmplător, Semne de carte, Lumină de seară sau Partea din toate, dezvăluie un autor de mare densitate intelectuală, greu de încadrat în formulele comode ale istoriei literare. Poezia lui Sorin Măr culescu este reflexivă, cultivată, exigentă cu sine și cu cititorul. Ea aparține unui spirit pentru care literatura nu putea fi despărțită de marea tradiție umanistă europeană.
Poate însă că locul său aparte în cultura română se vede cu cea mai mare claritate în opera de traducător. Sorin Mărculescu a fost unul dintre acei intermediari culturali fără de care o literatură națională riscă să rămână închisă între propriile granițe. Printr-o muncă întinsă pe decenii, el a adus în limba română opere majore ale literaturii, filozofiei, esteticii și istoriei ideilor. T.S. Eliot, Boris Vian, Erwin Panofsky, Yasunari Kawabata, Umberto Eco, José Ortega y Gasset, Miguel de Unamuno, Baltasar Gracián, Calderón de la Barca și Miguel de Cervantes sunt numai câteva dintre numele de primă mărime cărora le-a oferit o nouă existență în limba română.
Această operă uriașă de traducător poate fi înțeleasă ca o contribuție personală la ceea ce s-ar putea numi Republica Universală a Literelor. Sorin Mărculescu a lucrat pentru ca literatura și gândirea românească să rămână în dialog cu marile opere ale lumii. Nu a ales texte conjuncturale și nu a tratat traducerea ca pe o activitate secundară. A ales opere dificile, fundamentale, uneori copleșitoare prin întindere și complexitate, și le-a oferit culturii române cu întregul aparat de cunoaștere pe care acestea îl cereau.
În centrul acestei construcții se află Cervantes. Noua traducere integrală a Don Quijote de la Mancha, publicată în 2004, a reprezentat încununarea unei îndelungate apropieri de opera cervantină, din care Sorin Mărculescu tradusese și Teatrul, Nuvelele exemplare, Muncile lui Persiles și ale Sigismundei și Galateea. Nu era vorba numai despre găsirea echivalentului unui cuvânt într-o altă limbă. Traducerea devenea cercetare filologică, interpretare istorică, reflecție asupra limbii și, în ultimă instanță, creație. Prin asemenea întreprinderi, el nu a pus pur și simplu cărți străine la dispoziția cititorului român. A lărgit spațiul culturii române.
Importanța lui Sorin Mărculescu trebuie căutată însă și dincolo de bibliografie.
Există intelectuali a căror influență se măsoară prin numărul cărților publicate și există alții care, prin simplul lor mod de a lucra și de a fi, stabilesc o măsură pentru cei din jur. Sorin Mărculescu a aparținut acestei a doua categorii, fără să înceteze vreodată să aparțină primeia. Cei care l-au cunoscut evocă un om de o inteligență extraordinară, de o mare curiozitate intelectuală, discret, bun și ferm, incapabil să accepte impostura sau aproximația comodă. Ștefan Colceriu vorbește despre „integritatea sa fără compromis“, iar Vlad Alexandrescu evocă exigența sa față de orice aproximație și libertatea unui spirit care nu se lăsa prins în convenții.
Aceste mărturii sunt importante pentru că luminează legătura dintre operă și om. În cazul lui Sorin Mărculescu, standardele profesionale nu puteau fi separate de cele morale. Exactitatea filologului, răbdarea traducătorului, cultura vastă a eseistului și seriozitatea editorului proveneau din aceeași sursă din care veneau discreția, demnitatea și respectul său pentru ceilalți. Exigența nu era o atitudine adoptată la masa de lucru și abandonată în afara ei. Era un mod de a trăi.
Această consecvență îi conferă astăzi o semnificație care depășește opera propriu-zisă. Trăim într-o lume în care memoria culturală se scurtează, competența este prea ușor confundată cu vizibilitatea, iar valori umane elementare precum buna-credință, modestia, responsabilitatea, respectul și onoarea intelectuală ajung uneori să pară desuete. Într-o asemenea lume, existența unor oameni precum Sorin Mărculescu capătă o valoare aparte. El nu a predicat aceste principii și nu și-a construit din ele o imagine publică. Le-a practicat.
Poate că aceasta este una dintre formele cele mai puternice ale autorității intelectuale: aceea care nu se proclamă. Sorin Mărculescu a impus standarde prin puterea exemplului personal. Prin felul în care traducea o pagină. Prin seriozitatea cu care verifica un sens. Prin respectul acordat unei opere și autorului ei. Prin refuzul de a considera suficient ceea ce putea fi făcut mai bine. Prin aceeași măsură aplicată propriei munci și propriei conduite.
În această privință, moștenirea sa este greu de cuantificat. Sunt, desigur, cărțile sale și cele peste șase decenii de activitate literară și editorială. Sunt marile opere pe care le-a făcut accesibile cititorului român. Este contribuția sa esențială la hispanistica românească. Sunt generațiile care l-au citit și cele care vor continua să îl citească.
Dar rămâne și altceva, mai greu de trecut într-o bibliografie.
Rămâne măsura.
Măsura lucrului făcut până la capăt. Măsura cuvântului ales cu grijă. Măsura culturii adevărate, care nu se afișează, ci se dovedește. Măsura libertății intelectuale care refuză compromisul cu impostura. Măsura respectului față de ceilalți și față de sine.
Sorin Mărculescu a făcut parte din acea familie spirituală a cărturarilor care au înțeles că marile culturi se construiesc nu numai prin opere originale, ci și prin circulația ideilor, prin traducere, prin dialog și prin păstrarea vie a memoriei universale. Prin munca sa, literatura română a avut acces la unele dintre marile voci ale Republicii Universale a Literelor. Prin felul său de a fi, cei care l-au cunoscut au avut în față dovada că erudiția, libertatea spiritului și integritatea pot locui în același om.
La moartea lui Sorin Mărculescu, cultura română pierde mai mult decât un mare traducător, poet și cărturar. Pierde unul dintre oamenii care îi aminteau, prin însăși prezența lor, ce standarde ar trebui să își ceară sieși.
Cărțile rămân. Traducerile rămân. Rămâne limba română îmbogățită prin munca lui.
Și, poate mai presus de toate, rămâne măsura.