Uite, asta e, am găsit-o, spune și scoate o poză din cutia de metal. Mi-o întinde zâmbind, e o mică izbândă, surâsul șterge praful uitării de pe câteva decenii. E făcută în Finlanda, unde mergi, adaugă, cândva prin anii ’60-’70. O cercetez. Trei bărbați, în jur de treizeci de ani, așezați pe o bancă, niciun indiciu privitor la loc, oraș, ar putea fi o bancă din oricare colț al lumii, Ilie a fost acolo împreună cu Cezar și Breban. Poate e de pe Kiseleff, încerc eu sau, mă rog, putea foarte bine să fie și de acolo, după ce ieșeau de la redacție, de la Casa Scânteii, în fond, nu, e din Finlanda, dacă îți spun, repetă cu o fermitate neagresivă, care îi este proprie. Bine, mamă, dar nu știi nici măcar așa, aproximativ, se născuse vreunul dintre noi sau, dă din cap, nu mai țin minte. Cezar Baltag se odihnește de mult sub pământ, iar tata a murit și el de peste cinci ani, întreabă-l pe Breban, el trebuie să știe, nu vă obosiți, sigur nu își amintește, ține să mă asigure cineva pe care îl prețuiesc mult, când îl întreb peste câteva zile.
Tăcem. În Finlanda unde, încerc să reiau firul, și invitat la ce, la o conferință, o seară de poeți români, că parcă autorii se duceau în Iugoslavia, la Struga, asta dacă reușeau să meargă în străinătate în acele timpuri. Deși oameni din popor, ce zic, din topor, securiștii se temeau de cuvinte ca de tămâie, diferența dintre „a merge“ și „a pleca“ și tremurau la auzul verbului „a fugi“. Ce ți-e și cu verbele astea. O privesc întrebător. A trecut mult timp, nu mai țin minte, încheie ea discuția.
O iau cu mine, mă hotărăsc puțin abrupt. E o enigmă. Un delict. O urmă. Poate. Un stop cadru ca un adevăr, fără de care am fi deșert, pulbere și cenușă. Zis și făcut.
Banca asta, din oricare colț al lumii, atât de impersonală, de tipică și de anostă, atât de alb-negru, cu cei trei bărbați tineri, frumoși așezați pe ea, doi poeți și un prozator, mari speranțe ale generației lor, șaizeciste, sic transit, nu-mi dă pace, zici că de asta ar depinde ziua de mâine, soarele, în fine, cumva totul, ca un punct al lui Arhimede, atoaterăsturnător. Gloria mundi. Unde, în care ținut, loc geografic, s-au lăsat fotografiați cei trei autori, într-o vreme când nu scoteai ca azi iPhone-ul la tot pasul, deci gestul avea ceva evident premeditat, era un moment literar, s-ar putea spune, poate pentru o revistă sau, de ce nu, tranșant, pentru istoria literaturii. Las vouă (urmașilor, cum ar veni) aceste imagini și un pumn de poezii, un piept întreg de versuri, un trup de cuvinte scânteind în toate nuanțele și lumile. Firescul fotografiei este conștient, asumat, lipsit de spontaneitate. E un firesc literar.
Ce e straniu, îmi spun, ajunsă acasă, este că fiecare dintre cei trei par să fie în alt cadru. Ce îi unește e soarele. Sunt atât de tineri. Primul din stânga, Breban, prozatorul se deschide înspre ceilalți doi cu tot pieptul, într-o poziție dinamică a membrelor, privește serios ceva, dar poate foarte bine să urmărească evoluția unui personaj de roman, sau pasul unei tinere care tocmai a trecut. Dulce cugetare. Poate urma unui regret. Poartă un sacou sobru, închis la culoare. Cezar, cel mai elegant dintre ei, privește calm spre obiectiv cu seriozitatea senină a bărbaților din filmele neorealiste ca, să zicem, Marcello Mastroianni din Noaptea lui Antonioni. Tata, al treilea, în dreapta, are ceva insesizabil baroc, o contorsiune abia vizibilă, michelangeliană, deși aparent stă și el destins, totuși umărul lui drept parcă îl însingurează, și trage după sine un chin ancestral, în picioare; o nevoință surdă, venind din strămoși, îl încearcă și o solitudine cosmică îl înconjoară. Și copil, și bătrân, și poet tânăr, singurul fără cravată, cămașa lui albă sau poate crem, pare văratică. Privește absent-amuzat în afara cadrului, în jos.
Dacă locul și anul sunt incerte, anotimpul e mai sigur. În jurul lor copacii sunt înfloriți. Trebuie să fie pe la amiază, sfârșit de mai sau iunie. E atâta soare în fotografie, încât lumina îmi inundă camera și fac mâna streașină la ochi, apoi trag repede jaluzelele.
Tot urmărind privirea lui Breban, prozatorul, descopăr că ceea ce scrutează absorbit și cu o tandrețe gravă, aproape paternă nu este altceva decât o carte pe care Cezar Baltag, în mijloc, o ține cu atâta naturalețe și eleganță, cu ambele mâini încât, la început, nici n-am sesizat-o. Zici că a uitat-o în mâini. Sau a crescut, a țâșnit din degetele lui de amfitrion chiar atunci, în timp ce erau fotografiați. Asta îi unește. Cuvântul scris. Oricum, cartea e mult mai voluminoasă decât plachetele pe care le publicau; cei doi poeți scriau puțin și șlefuit cu migală. Poate ultimul roman al lui Breban, uite asta se poate, proza, prin natura ei este mai extinsă. Sau vreo antologie?
Te pomenești că poza n-are nicio legătură cu Finlanda. Hm.
Caut pe net: „scriitori români în Finlanda, anii 1970“ și dau peste două texte, unul al Anei Blandiana, celălalt, mai mucalit, al lui Marin Sorescu despre întâlnirea scriitorilor de la Lahti. Lahti, așadar.
Uite că am deja trei indicii: o fotografie și două nume. Concrete. Posibile. Unul de țară, celălalt al unui oraș. Mă leg de numele acestui oraș. Fedeleș, când îl rostesc să nu mă seducă cum sună, catargul meu împotriva bovarismelor de sirene e mai ales eufonic. Sunt tot mai ferm ancorată într-o crescândă concretețe. Prin urmare nu e Helsingfors, Helsinki. Nu. Lahti. Găsesc LIWRE, Literary Writing Encounters, Reuniunile internaționale ale scriitorilor de la Lahti, și mă hotărăsc, pe loc, să arunc o vorbă în universul ăsta mare și plin de talazuri, ca pe o undiță, pentru că am curajul propriului meu cuvânt, cum spunea Claudel, și o spune și Iona, mă mână nevoia de a afla o ancoră în lume, sau doar de a găsi o oprire părelnică și temporară undeva, aproape de ape, a lui Ulise, care se deghizase în tatăl meu și îi plăcea să i se spună Ilie – la Paris, el avea să devină Ili(e) cu un e aspirat, asimilat, anihilat, abracadabrant cher Ili – poate îți mai amintești, draga mea, vizitele insistente ale tovarășului Moraru, scria Ili(e)-tata-Ulise, aluziv într-o scrisoare după câțiva, nici-măcar-asta nu-știu-câți-ani de tăcere, prin 1979, parcă. Penelopei care îi spunea „Olandeza zburătoare“, de la Iolanda, și care numai zburătoare nu a mai fost, poate doar în anii în care ei doi se înălțaseră deasupra grijilor și deasupra Bucureștiului, purtați de entuziasm, poezie și iubire ca în picturile lui Chagall, înainte de aselenizare și de anul venirii primului copil,
În acei ani, poeții își stârneau creativitatea lucrând împreună, se adunau mai mulți, citeau cu voce tare câteva poeme, apoi scriau toată noaptea în mici cenacluri ad-hoc. „Într-o noapte, își amintește poetul Adrian Păunescu într-un interviu, am lucrat acasă la Ilie Constantin, eram șapte poeți: eu, Ilie, Nichita, Ana Blandiana, Constanța Buzea, Petru Popescu, Ioan Alexandru și cred că George-Radu Chirovici. Nichita a scris elegii, eu (el!) am scris A fi într-o pasăre. Și culmea este că mai toate scrise de el, publicabile așa cum erau, pe loc, îmi povestise odată tata. Noi, ceilalți, cu greu scriam o poezie-două.“
Anii plini de tinerețe. Apoi covorul zburător al iubirii lor s-a transformat într-un simplu preș ponosit sub care ne țineam singura cheie a casei, cine să fure cărți, și cred că tovarășul Moraru avea legătură cu toate astea, nu în calitatea sa de Moraru, ci în cea de „tovarăș“, un cuvânt murdar și greu, ca o indigestie. Ca o piatră de moară pe malul unui râu.
Dear Janna Nakula, încep cu formula de rigoare, numele meu este, and I received a one month literary residence în Rauma, for December this year. My father, Ilie Constantin, a Romanian poet have been în Finland with two colleagues, the poet Cezar Baltag and writer Nicolae Breban. All I have is a picture of them three made there, without any specification of year or place. Am primit o rezidență literară în Rauma pentru acest an. Tatăl meu, poetul Ilie Constantin, a fost în Finlanda cu doi colegi, Cezar Baltag și Nicolae Breban. Nu știu când, nici unde. Fotografia ca semn sau, mă rog, pe atunci încă era, acum se poate fabrica orice, dar pe atunci, în urmă cu doar cinci decenii, semnul rămânea semn constant sieși chiar modificat, fascinant dacă te gândești, chiar distrus, călcat în picioare sau rupt, să zicem, rămânea un semn. Nu își pierdea sensualitatea chiar dacă nu mai era consensuală. Nici măcar senzuală. Azi rar mai avem luxul unor atari certitudini. Ceva să rămână ceea ce este, constant. Cum vă spuneam, am o informație aproximativă și o poză. Pe o bancă. O fotografie nedatată, cum ar veni, în alb-negru și format mare, deci trebuie să fi fost făcută de un profesionist de la una dintre reviste, dar asta nu vă mai scriu, știți, pe vremea aceea, până să apară pozele color, în anii optzeci, la noi, în România, se făceau poze mici și dantelate pe margini, în care erau fotografiați cât mai mulți, istoria ne înghesuia în cadre mici, colective, ăsta era idealul social, și toată copilăria mea a fost acest amestec de poze mititele, dantelate pe margini și fotografii format mare, cu lumină orbitoare de la câte un reflector profesionist adus în apartamentul bucureștean mic, din blocul cu multe etaje unde locuiam, de câte un fotograf, ca să ne documenteze, apoi trimiteam la Paris pozele, tatei, să vadă cât ne-am înălțat și ce bine ne merge, cum vă spuneam poze și aplauze, furtunoase, colective, la tot pasul, la fiecare defilare, la serbări, fotografia cu banca e a unei tinereți flamboaiante, pe care stau scriitori tineri, promițători, timpul e generos cu ei și îi răsfață, trei autori pe o bancă, o bancă s-ar spune banală, dar care este, se pare, de un banal finlandez, confortabil, în orice caz din lemn local, tăiat din pădurile acelea mărețe, de conifere, pini, molizi și mesteceni, care acoperă șaptezeci la sută din suprafața țării, știu că lemnul crește greu, pentru că e puțină lumină și, odată tăiat, e lustruit cu migală. It must have been somewhere between 1963 and 1973, aproximez, trebuie să fi participat cândva între anii șaizeci și trei și o mie nouă sute șaptezeci și trei, o luăm de departe. Țintim un întreg deceniu, poate găsim un om într-o mare de autori îmbăindu-se în valuri de tinerețe și generoși cu zestrea cuvintelor bune de împărtășit, romane, poezii, articole. Un bărbat, poet, tată. Impresionantă această triplă ipostază, m-aș bucura să regăsesc măcar una dintre ele, urmele pașilor poetului prin țara ce s-a înălțat din ape, a Finlandei. Dacă tata a fugit din țară în august ’73 din cauza lu’ tovarășu’ Moraru’ et co. trebuie să fi fost cel mai târziu în primăvara acelui an, dar oare lăsau pe cineva să iasă așa de două ori pe an? Puțin probabil. Și oare știa că va fugi, se pregătise de acel moment? Întâi lăsase să fugă un personaj într-o poezie, „Neguțătorul de Săbii“ evadează pe hârtie – revenim, iată, stimată doamnă, tot la esența lemnului, aici sub forma ei prelucrată, pe deasupra unul dintre cele cinci elemente la chinezi, fiindcă la greci, știți bine, erau doar patru, ca la cărțile de joc, dar să nu ne încurcăm în numere, deși la urma urmei uneori un an este, uneori, cât o viață întreagă – neguțătorul tatei, un nemuritor, n-am apucat să vă spun, fuge prin rime și număr fix de silabe, extrem de riguroase, de cizelate și fascinant de muzicale, trece granița pe rotunjimea vocalelor, rostogolindu-se într-o artă fără hotare, într-o adevărată Republică a Literelor, și, totuși, atât de legată de o limbă! face primul pas pe hârtie, apoi al doilea pe următoarea pagină, și răsfoind la sfârșitul poeziei fuge în alt popor. După ce plecarea este lansată ca intenție în univers, e prefigurată ca idee, se exilează și autorul ei, și o face mai puțin parnasian, direct în vers alb, evadând din fața limbajului de lemn al politrucilor zilei – însă în marea grabă își pierde pe drum metaforele, împreună cu amintirile, păstrează simțul impecabil al rimei, al ritmului, dar îl abandonează muzele la Paris, unde lucrează mulți ani într-un parking subteran. Republica literelor rămâne undeva eteric suspendată, deasupra orașului. Nu lasă în urmă doar o țară, ci o patrie-grai, anii îl fac încet noduros și pedant, chiar dacă, după ani, va scrie și în noua limbă. Așadar It must have been somewhere between 1963 and 1973,
Stai, Cezar Baltag pleca în SUA în 1972, unde avea să îl cunoască pe Mircea Eliade, în aprilie 1973, când îl vizitează la Chicago, și trebuie să fi rămas vreo nouă luni în State. „Finei noastre“, îmi scrisese dedicația pe pagina de titlu din Istoria religiilor tradusă de el, care avea să apară abia în 1986. Poate că totuși fotografia e făcută înainte de 1972 și cei trei plecați în nord au fost de fapt doi, mă întreb.
Nu, categoric fotografia nu putea fi din 1973, nici din 1972, de unde până unde atâta soare, tezele din iulie 1971 intraseră în vigoare și, după scandalul cu Revizorul de la Teatrul Bulandra din septembrie ’72 și toate repercusiunile avute în domeniul cultural, sigur nu lăsau pe cineva să plece de două ori din țară în același an, nici măcar o dată pe an, pe unii nici atât.
Deci, reformulez cu precauție, mai tai un an, ca pe un cap de balaur, dar uneori un an e cât o viață întreagă, it must have been somewhere between 1963 and 1972. Așa. Între șaizeci și trei și șaptezeci și doi, I was wondering if you have any materials in your archives related to the delegation of Romanian writers that attended in the aforementioned period. Mă întrebam dacă aveți în arhivă materiale privitoare la delegația scriitorilor din România, care au participat în perioada amintită. Asta cu „delegația“ a fost o naivitate, avea să se adeverească pe când cercetam dosarul de arhivă de la Societatea Literară Finlandeză din Helsinki câteva luni mai târziu, ce copilărie să îmi imaginez că statul socialist ar fi lăsat să plece mai mulți autori, doar așa, pentru că, citind, descopăr că se întâmpla să se propună cinci autori de către Uniunea Scriitorilor și să plece doar doi, ceilalți peste alți doi ani, fără excese.
It must have been
somewhere
between.
Trebuie să fi fost
Undeva, între două lumi, între ape, printre chipuri.
Gata, send. Ce ușor, apăsăm pe un buton și mesajul tălăzuiește deja în marea virtuală. Spre surprinderea mea, primesc răspuns chiar a doua zi. Succint. Punct ochit, punct lovit. Dear Gabriela, Your father was în Lahti în 1968 and he was „active în conversation“. Tatăl dumneavoastră a fost în Lahti în anul 1968 și a participat activ la dezbateri. There is no mention of his friends – nu erau friends, stimată doamnă, erau colegi de generație – but Nicolae Tertulian attended în 1964, Ștefan Bănulescu în 1966, Radu Lupan and Nicolae Manolescu în 1971, Lupu again în 1973 with Zoe Buzuleanga (!). Sper că informațiile au fost folositoare. All the best. Numai bine. Nu-mi revin ușor din uluire. Așadar. A fost. În 1968. La Lahti. La la la la Lahti. Fredonez.
În 1968, Nicolae Breban publica Animale bolnave, aclamat de critica vremii ca fiind romanul anului, lui Cezar Baltag îi apărea Monada, iar lui Ilie Constantin, placheta de versuri Bunavestire.
La întrebarea mea dacă există vreun comunicat de presă al vremii, fotografii poate sau orice alt material, un nou răspuns, la fel de prompt, să le scriu celor de la Helsinki. Tarja Soiniola, cercetătoare la arhivele literare din Helsinki, este foarte amabilă, al treilea e-mail, sigur o să găsesc ceva privitor la invitații din 1968, îmi scrie, programul și articole din ziar are possible to find, dar cum arhivele reuniunii încă nu au fost catalogate (have not been cataloged yet) – după peste cincizeci de ani nu s-au catalogat? Încă?! – I can’t promise there are photos or letters achievable, nu vă pot asigura că fotografiile sau scrisorile pot fi consultate. Îmi confirmă, dar nu îmi promite. Că îmi împărtășește ce au. Tot e ceva. Dintr-un deceniu găsesc un an, un loc, și cineva din partea septentrională a lumii îmi confirmă că material există. Ce reconfortant. Amabilă, a verificat inclusiv să vadă dacă dintre participanții finlandezi de atunci mai este cineva în viață pentru un posibil interviu, la care nu mă gândisem, însă nu mai e nimeni care să trăiască, adaugă și încheie e-mail-ul recomandându-mi cu grație câteva expoziții, atașând și linkuri. Cutare, cutare și cutare.
Ajunsă la Helsinki înainte de Crăciun, cercetez la Biblioteca Societății Finlandeze pentru Literatură dosarul care mi se aduce într-o sală separată, cu vitralii. Cum pentru a face fotocopii trebuia în prealabil înaintată și aprobată o cerere, dar timpul nu îngăduie toate astea, sunt lăsată acolo cu ușile închise să fac, dacă vreau, poze documentelor cu telefonul.
Datele din prima scrisoare, cea primită de la Lahti, nu coincideau cu cele văzute de mine în arhiva de la Helsinki. În 1964, în afară de Nicolae Tertulian, participaseră D. R. Popescu și Nichita Stănescu, în 1966 Ștefan Bănulescu și Ana Blandiana, în 1968 Nicolae Breban și Ilie Constantin, în 1973 doar Zoe Dumitrescu-Bușulenga (în telegrama trimisă de la Uniune figurau și Mircea Zaciu și Mircea Micu, dar nu îi regăsesc în carte). Nu știu de ce sar câte un autor la fiecare delegație. Doar în 1971 par să fie consecvenți potrivit propriilor surse. Sau poate că au fost două variante și s-au realizat fiecare în paralel? Sunt atâtea feluri de a trăi un an, cu atât mai mult câteva zile de vară într-o țară a apelor, țara celor o mie de lacuri care sunt de fapt două sute de mii, darămite ziua nenoptită de 21 iunie, poate ar trebui scrise două variante posibile ale aceluiași an 1968? Una în care cei trei bărbați de pe banca din oricare colț al lumii au participat activ la discuții, și una în care s-au dus doar doi și au tăcut activ? Sau în care 1968 nu a fost atât de incendiar în toată lumea?
În dosar, lista participanților, câteva scrisori oficiale de la Uniunea Scriitorilor din România, semnate Zaharia Stancu, și organizația din Finlanda, o telegramă, trei intervenții dactilografiate, o broșură cu participanții dintre anii 1963-1981. Și o listă cu nume pe ani, dactilografiată, poate nici nu e cea definitivă, și scrisorile trimise din România sunt propuneri, poate nu ajunseseră toți, poate sunt doar intenții, posibilități, iar cărticica pe care o frunză- zăresc este dureros de generală, exceptând marii autori, firește. Altminteri, de ce ar fi atâtea inexactități între surse? Nu mă pot abține să remarc că dosarul nu e complet. Sunt probabil scoase dintr-un dosar mai vast, poate doar detaliile privitoare la participanții din România din acel an. Dar de ce nu puteam să îl văd în ansamblu?
Rezum. Două e-mail-uri, o listă de participanți dactilografiată și încă o carte despre Festival, doar în finlandeză, trei variante diferite, de nume și participanți. Fotografii sunt destule, dar nu îl văd pe tata, nici în vreo poză de grup. De fapt nu recunosc pe nimeni din blocul estic. Sigur, erau nume mari care participau în acel an de la Roger Caillois în ‘63, James Baldwin în ’64, Le Clézio și Miguel Asturias în ’66, Mario Vargas Llosa în ’68, tot atunci, Alain Robbe-Grillet. Nu am materialul complet al acelui an, de fapt însăși ideea de complet se fisurează.
Întâlnirile organizate la fiecare doi ani durau câteva zile, scriitorii erau cazați în Mukkula, într-un conac pe malul unui lac, iar discuțiile se țineau în natură, copacii fiind o parte a unui peisaj interior, și includeau ziua ceea mai lungă a anului, 21 iunie, yötönyö, cum îi spun finlandezii, noaptea albă. Cele mai importante discuții aveau fără îndoială loc după ce discuțiile oficiale se încheiau, așa se întâmplă întotdeauna. Întâlnirile aveau câte o temă de dezbatere. În 1968 era The Writer and His Power. Scriitorul și puterea sa. Citesc cele trei texte/ intervenții dactilografiate. Una e lui Vassilis Vassilikos, care afirmă că întâlnirea lor, a scriitorilor, n-are sens decât dacă are o „eficiență practică“ și le cere tuturor participanților să semneze o petiție de eliberare a intelectualilor greci (de stânga) aflați în închisoare sau exil, mai cu seamă a lui Yannis Ritsos care, spune Vasilikos nevasiliscul, nu este scriitor angajat politic – ca să vezi! – și le mai cere participanților să saboteze turismul în Grecia. Pericolul ăsta, refuzul de a merge în vacanță în insule în semn de protest, nu îi păștea pe autorii membri ai delegației din blocul socialist. Suedezul Björn Hakkanson are același argument ca și Vassilikos că literatura în Suedia a fost problema clasei de mijloc (an affair of the educated middle-class), ultimii trei ani au adus o puternică „trezire ideologică a tinerilor autori! privitor la propriul rol în societate“, – bravo, bravo! zoon politikon de la Aristotel citire însemnă, la urma urmei, ființă a cetății, deci să ne încetățim. – Interesul politic de stânga al autorilor, însă, a produs puține opere cu profil politic distinct, în schimb multe articole în ziare și reviste, dezbateri și participări la demonstrații, care au avut ca rezultat „reconsiderarea formei, conținutului și funcției sociale a literaturii“. Scriitorul, citesc în prezentarea lui Björn Hakkanson, nu se poate mulțumi cu operele literare: „the author must be ready to join in practical political activities, for instance writing political programmes and slogans and taking part in demonstrations and looking at his literary work only as an instrument among others.“ Autorul trebuie să fie pregătit să participe la activități politice, cum ar fi să scrie programe politice și slogane și să participe la demonstrații, privind activitatea sa literară doar ca pe unul instrumentele sale.
Scrisul ca un instrument din multe altele. Oare ce gândeau invitații români despre toate acestea, ce nu spuneau despre literatura ca unealtă de propagandă politică. Îi chemaseră ca să confirme că drumul literaturii este cel al scriiturii angajate? Când la noi se cultiva marele vag, baladescul, orice formă de evazionism al unei interiorități asumate.
Militantismului occidental îi dă o frumoasă replică prezentarea scriitorului (pe atunci) cehoslovac, Jozef Bzoch, venit din sânul realismului socialist. Textele dactilografiate trebuiau trimise mult înainte de colocviul propriu-zis, pentru a putea fi traduse în finlandeză și engleză. Deci Bzoch răspunde dinainte, in abstracto.
„Quel est l’influence de l’écrivain? Un auteur se sert de ses moyens littéraires tout d’ abord pour pouvoir definir soi même, et ensuite pour communiquer avec les autres.“ Un autor este înainte de toate vocea propriei sale conștiințe, în asta rezidă forța lui. Și, va trebui, adaugă Bzoch, să acceptăm faptul că întotdeauna va exista o elită culturală. […] „Il faudra se réconcilier avec le fait qu’il existe une soi-disant élite des lecteurs, et a côté d ‘elle il y a des souches peu articulées des autres lecteurs pour qui la lecture n’est qu’un accesoire social ou une source de distraction.“ Și alături de ea și alte tipuri de cititori pentru care lectura nu este decât un accesoriu social sau o sursă de divertisment Și nimic n-ar fi mai lipsit de noimă de a combate una prin cealaltă, în numele artei pure sau a celei populare. Pentru că „les gens qui sont égaux devant la loi, ne sont pas en face de la culture, il agit de ce que tous doivent avoir un chemin libre vers la culture, mais qu’en même temps, tous ont le droit d‘une libre choix.“ Nu putem fi egali cu forța în fața culturii.
Ce discursuri diferite.
Cu puțin înainte de reuniunea de la Lahti, în mai al acelui an, avusese loc revolta de la Paris. Mai roșu. Franța se plictisea teribil, marxiștii de cafenea se mobilizaseră, dar în cele din urmă mișcările stradale, cu care au simpatizat până la un punct și muncitorii, au rămas o revoltă studențească. Dar tot atunci, în zilele acelea fierbinți, De Gaulle întreprinde o vizită fulger la București, ultima lui vizită oficială și prima vizită din Occident în RSR, și începând de atunci s-a tradus la noi foarte multă literatură franceză, și tot mai puțină sovietică.
Însă înainte de revolta pariziană avusese loc primăvara pragheză, apoi pe 21 august 1968, la două luni după întâlnirea scriitorilor din Finlanda, Praga era invadată de peste șapte mii de tancuri. Dintre semnatarii Pactului de la Varșovia, Ceaușescu a fost singurul care a refuzat să participe. Scriitorii Occidentului cereau libertatea moravurilor, semănau cuvinte și nu culegeau tancuri. Nici furtună. Poate doar tempest in a teapot. Într-un pahar cu apă. Nu umpleau temnițe, nu erau bătuți la tălpile goale; mai deflorau câte o studentă, mai trăiau în triunghi ca Sartre cu elevele seduse de Simone de Beauvoir, autoare care scrisese încă din 1947 și o Etică a ambiguității, fluiditatea de azi se prefigura deja; îl admirau pe Che Guevara, imaginea edulcorată a eroului frumos și tânăr, vizitau URSS, și toate astea n-aveau miză. Reală.
- Un an incendiar, în care în Est mărșăluiau tancuri și în Vest aveau loc mișcări de stânga, surprinzător de sincronizate; peste mări și țări se promovau drogurile ca o provocare adresată societății și o cale spre eliberare, halucinațiile fals soteriologice. Din colțul nostru estic de lume noi vedeam în mișcarea hippy, tăvălugul moralei, culmea, tot libertatea. Hair avea premiera pe Broadway tot atunci. Aquarius, Aquaaaaariuss! Cel care spune povestea o deține. Povestea pe care o asculți te poate conține sau te face captiv. Contează cine e povestitorul de la gura sobei. Evident, și cui o spune.
Am găsit două variante ale unei întâlniri internaționale a scriitorilor de la Lahti, una în care scriitorii români nu au urmă nici în fotografii, nici în discurs, sunt camuflați de istorie și față de teroarea istoriei, își reclamă libertatea interioară și apar mai puțini, în cartea de curând publicată (Lahti 1963-2003 de Jukka Petaja), decât cei care au participat de facto. Cei trei despre care n-am reușit să aflu dacă n-au fost totuși doar doi, nu îi regăsesc în povestea mare, oficială, nici în consemnările scrise, nici în imaginile de arhivă ale întâlnirii de la la la Lahti din acel an, 1968.
Cum stăteam așa, pierdută în gânduri, privind fotografia celor trei autori pe banca rămasă undeva în anii 1960, nelocalizată, captată alb-negru, la un moment-dat, tata, poetul, simțindu-se intens privit, a întors încet capul, s-a ridicat firesc, șoptindu-le înainte ceva colegilor de generație, de bancă, poate revin imediat, sau nu mai revin, habar n-am, pentru că ceilalți doi au rămas mai departe înmărmuriți; Cezar Baltag zâmbea vag în continuare în obiectiv, iar Nicolae Breban nu își putea dezlipi privirea de pe carte, o aspirație, izbândă, produs, copil de cerneală. Poetul Ilie Constantin a venit încet spre mine. Când a ajuns în dreptul meu m-a cercetat și mi-a spus lent, ca și când ar fi recitat:
Ascultă,
era pe la nămiezi, iunie cu amânare,
liniștea se cuibărise în nervurile frunzelor
noi așezați tustrei cumpăneam elemente
printre mesteceni ce vâsleau în alb
privind lemnul viu din care se face barca,
toaca, sicriul, poarta ori Crucea,
înțelegeam: omu-i pom netăiat, de-abia sădit lângă izvoare
Așa a fost, Garabella. Să știi. O răsfrângere limpede în ape neînvolburate.
De emoție n-am reușit să îngaim nimic, simțeam cum venele mi se preschimbă în rădăcini, sângele în sevă și mă împlântam în auzire cu o trăinicie melancolerică.
După câtva timp, un minut, poate două, el s-a întors agale pe bancă, reluându-și postura ușor barocă, țintuit pe veci într-un instantaneu alb-negru, în tinerețea aceea însorită pe care nici greutățile emigrației, nici întoarcerea în țară nu i-a mai redat-o,nici moartea nu i-au mai luat-o.
„Deodată deschid ochii/ aplecat asupra universului/ ca să nu cad în adâncile constelații/ îmi încleștez degetele în grâu.“ Puterea scriitorului. And His Power.
Banca aceea, am înțeles atunci, era și nu era în oricare loc al lumii. Putea fi oriunde, atâta timp cât cei care se așezaseră rămâneau ferm în propriul lor centru, căutători de esențe distilate, în neostoită aplecare către adevăr, prin artă. Scriitori așezați pe o bancă oarecare. Și puterea lor.
Înainte de a pleca din pitorescul orășel Rauma, la un vernisaj, dau peste o pictură a unei artiste contemporane, înfățișând un copac în miez de noapte, care luminează dinlăuntru, împrăștiind o lumină lăptoasă. Omul e arborele din care se face căpriorul, banca, barca, poarta, crucea, cartea; cuvântul lui – e toacă. Iar arborele? E Om.