Există o miză culturală specială în apariția, în acest an, a volumului cinci a operei lui Platon, în traducerea lui Andrei Cornea, din cele șase proiectate la Editura Humanitas, cu susținerea generoasă și admirabilă a Fundației „Republica Literelor“. El conține dialogurile Timaios, Critias, Philebos, precum și Scrisoarea a VII-a. Această miză ține de prezența dialogului Timaios în acest volum și de destinul său special în istoria platonismului și a receptării sale ulterioare. Celelalte piese împărtășesc, desigur, propria lor importanță cu regimul celorlalte dialoguri, prezente în celelalte volume, care au putut fi o referință pentru contemporanii și urmașii imediați ai lui Platon, au putut modela problemele filosofiei grecești și terminologia ei, au putut alimenta neoplatonismul și i-au putut face pe câțiva latini să reacționeze, dar care s-au scufundat în discreția conservării manuscrise în limba greacă până în Renaștere. Dar Timaios a făcut o figură specială, fiind tradus și interpretat de Chalcidius, creând un păienjeniș de probleme, de reprezentări asupra universului, de alianțe filosofico-teologice și de confruntări doctrinare, de fecundități și stabilități terminologice latine. Traducerea lui în orice limbă modernă are mereu această sarcină în plus, de a face inteligibilă tradiția pe care a născut-o în limbile în care a născut-o, de a putea fi un instrument de hermeneutică istorică, de a fi coerent cu ceea ce înțelegem din Plotin, din Proclus, din Macrobius, din Cicero, din Boethius, din Bernardus Silvestris sau din Alain de Lille. Această condiție culturală îmi marchează orizontul sub care receptez, deschid cu emoție, mă uit rapid pe pasajele cunoscute, le ascult muzica în limba română și mă gândesc la țesătura laborioasă de idei, relevante pentru istoria filosofiei, imaginarul cosmologic, istoria matematicii sau antropologie pe care a lăsat-o acest dialog.
Să îl urmărim așa cum el apare în structura acestui volum. Asemenea tuturor dialogurilor apărute deja în precedentele volume, împreună cu cel prezent, el are o notă introductivă, urmată de lămuriri asupra posterității dialogului, a literaturii critice, a traducerilor anterioare în limba română. Cititorul merită să remarce cu o bucurie sinceră că repetiția canonică, într-un format constant, a acestor note introductive oferă materia unui gen literar cu rigori și exactități proprii, care înrudește în mod natural proiectul lui Andrei Cornea cu seria precedentă, coordonată de Constantin Noica, în ultimele decenii ale mileniului anterior la Editura Științifică și Enciclopedică: prin reluarea canonică a acestor lămuriri preliminare, Andrei Cornea consacră canonul acestui gen literar într-un aspect intim al lui și foarte neobișnuit cu ceea ce ne așteptăm și găsim în general în traducerile din limbi clasice drept introduceri cu un puternic accent istorico-filosofic sau cel mult de clarificare doctrinară a conținutului textului tradus: acest aspect a însemnat în seria precedentă și înseamnă și aici parcursul (spectaculos prin rapiditatea lui, proporțională conciziei firești a fiecărui asemenea text) reflecției autorului ei de la generalități maxime și comune pe care orice asemenea piesă ar trebui să le conțină și până la exprimarea, cu tensiunea enormă și firească a unei judecăți speculative de maximă particularitate și personalitate cu privire la noima dialogului discutat: așa a făcut Noica cu Lysis, vorbind despre prietenie în sens absolut, sau cu oricare alt dialog a comentat, așa face Andrei Cornea cu fiecare dialog tradus în prezenta serie: de exemplu, lămurirea preliminară la Timaios este de fapt un splendid eseu istoric și antropologic (în mod deliberat nu vreau să îi spun „excurs“, pentru că resimt efortul consacrat al acestui gen literar al lămuririlor preliminare drept clarificator abia asupra esenței intime a dialogului, abia și tocmai atunci când a fost atinsă, prin speculația autorului, aparenta distanță maximă dintre subiectul explicit al textului și rezultatul liberei meditații din lămuririle preliminare). Astfel, în Nota introductivă la Timaios, Andrei Cornea găsește argumente pentru a plasa dialogul într-un moment istoric al dezvoltării conștiinței umane asupra prezenței sale în lume care indică criteriul verosimilității drept peren pentru orice teorie cosmologică (p. 21), dar totodată într-un moment mediu în care omul, ca ființă prinsă în proiectul propriei evoluții, încă mai vede în urmă spre propriile origini în care posesia (în penuria tipică oricărui început primitiv) a receptacolului, a uneltei, a organizării centrului unui spațiu îl determinau conferindu-i sens, dar vede deja, simultan, înmulțirea nemăsurată a instrumentelor civilizate proporțională pierderii sensului și certitudinilor despre sine și univers. O asemenea interpretare, plină de miez și scânteietoare prin brevitatea ei, mă duce cu gândul la contextul dialogului Timaios în care Platon vorbește de analogia dintre sfericitatea universului fără excrescențe instrumentale și sfericitatea craniului omenesc dotat cu excrescențe organice menite să ateste existența mediului extern și nevoia pe care omul o are față de acesta. Altfel spus, cu cât se înmulțesc instrumentele bunăstării noastre, cu atât mai evidentă ne este vulnerabilitatea, iar interpretarea lui Andrei Cornea mă ajută să citesc cu o ironie dulce/amară pasajul platonician invocat. Căci Andrei Cornea extrage un anumit optimism din remarca sa, gândindu-se la definiția platoniciană a omului ca o plantă cu rădăcinile în cer; fac și eu același lucru, sprijinindu-mă pe un alt pasaj din același Timaios, unde aflăm că originile filosofiei se datorează ochilor, pe care zeii ni i-au dat drept compensație pentru precaritățile noastre, când privim cu ei mișcările cerului și înțelegem înrudirea lor cu mișcările minții noastre (47b-c: „Zeul a găsit cu cale să ne dăruiască vederea pentru ca, observând cele din Cer, să ne putem servi de ‘revoluțiile’ Intelectului pentru rotirile gândirii de la noi.“).
din modul în care pre zentul volum ni-l arată pe Timaios putem infera ceva despre sensul și singularitatea întregii ediții. Iden tificarea unui gen literar în lămuririle preliminare la toate dialogurile, cu proprietatea sa intimă și canonică de a face parcursul de la maxima generalitate conven țională care trebuie spusă despre orice dialog și saltul speculativ aparent străin de text, dar care poate singur să îi atingă cu adevărat esența, îmi deschide un orizont de înțelegere a tradiției din care face parte intreprinderea prezentă. Avem, în fond, al doilea caz din istoria culturii pe care îl cunosc al unui singur om care a tradus, el însuși, cu propriul vocabular, având privilegiul privirii unice asupra întregii opere, tot ceea ce tradiția ne-a transmis din scrierile lui Platon și deopotrivă ale lui Platon. Primul care a făcut-o a fost Marsilio Ficino. Pe lângă volumul uriaș de muncă, pe lângă privilegiul privirii unice și a unității de vocabular, cred că trebuie afirmat un aspect comun celor doi traducători: amândoi sunt deopotrivă filologi și filosofi, așadar minți care se apropie de textul antic meditând simultan asupra literei și spiritului textului, asupra mesajului explicit și a anvergurii implicite. Cele câteva comentarii lăsate de Ficino indică acest lucru. Modul în care Andrei Cornea traduce conține o orientare și o asumare filosofică a textului, în care, pe de o parte, termenii aleși oglindesc uzanța comună în greaca contemporană lui Platon și simultan efortul lui Platon de a-i califica la nevoie filosofic, dar și, pe de altă parte, o deschidere spre posibilitatea unei interpretări universale cu care filosoful își așteaptă și ne oferă propria lui traducere.
Lăsând deoparte bucuria, (foarte entuziastă și abruptă, dealtfel) cu care văd apărând volum după volum în prezenta serie, încă ceva devine vizibil dacă remarcile mele de mai sus privitor la tipologia și atributele acestei traduceri sunt plauzibile. Acest ceva vizibil, deși foarte puțin discutat în critica de întâmpinare a unor asemenea cărți, este unicitatea autorului lor. Îmi este nespus de dificil, dacă nu imposibil, să îmi plimb privirea recapitulativă peste peisajul celor câteva șantiere de alcătuire a edițiilor-sursă existente în comunitatea noastră intelectuală, oricum extrem de puține, și să găsesc un caz similar. Nu neapărat incomparabilul este semnificativ, cât posibilitatea transmiterii competenței și motivației de a crea asemenea monumente culturale în limba română, de la o generație la alta. Instituțiile noastre care formează filologi clasici și filosofi sunt mai degrabă structural divergente; numărătoarea scientometrică a publicațiilor „care contează“ face din traducătorul de filosofie un personaj mai degrabă suspect în ochii finanțatorilor academici decât unul venerabil; instituțiile se organizează și reorganizează continuu astfel încât să împiedice specializările stricte (numindu-le „de nișă“ șterg discret valoarea lor de fundament inalienabil al culturii); competențele care s-au format în ultimele două-trei decenii trimit într-adevăr spre eleniști notabili traducători de patristică, dar o școală, oricât de măruntă, de clasiciști cu înțelegere filosofică și motivație de a crea în limba română sursele indispensabile ale filosofiei antice nu există. Unicitatea, profilul și consecvența prezentei ediții este admirabilă. Singularitatea intreprinderii ei în peisajul academic care ne înconjoară este complementul natural, nu totdeauna vizibil, al acestei admirații.