Ubac este personajul căruia îi e de dicat acest roman.
El este un câine, dar nu unul
oarecare, ci un ciobănesc de
Berna, iar povestea lui i-a adus
lui Cédric Sapin-Defour,
autorului romanului Mirosul
lui după ploaie, o serie de premii,
printre care Prix Terre de
France, Prix de la Société
Centrale Canine, precum și
pe cel supranumit Goncourt
dea Animaux. Da, în Franța,
sunt premiate și operele literare
ce conțin subiecte din lumea
animalelor!
Pritenia autorului cu
Ubac, cu care vreme de treiprezece ani a trăit o aventură „intensă, instructivă
și absolută“, este povestită în acest roman cu imensa
bucurie a întâlnirii celor doi, dar și cu, în final,
durerea unei despărțiri nedrepte.
Mirosul lui după ploaie se înscrie în vasta (și
selecta) listă a cărților dedicate animalelor, pe care
autorii lor, nume importante ale literaturii universale,
ni le-au dăruit din prea-plinul unei iubiri ce
transcende orizontul nu întotdeauna senin al
relațiilor umane. Este suficient să ne amintim de
prima reprezentare a unui animal într-o operă
literară, câinele Argus, pe care Homer, în Osiseea
lui, îl înfățișează ca exemplu de loialitate, continuând
cu Colț Alb, al lui Jack London, cu Charley, tovarășul
cu care John Steinbeck a străbătut și descoperit
America, cu simpatica Lessie, al lui Eric Knight, cu
Câinele care citea gânduri, al lui Paulo Coelho sau,
mai recent, cu Tombactu, a lui Paul Auster, o inedită
și sensibilă perspectivă canină asupra lumii.
Toate aceste opere literare, desigur, nu se
limitează la simpla poveste a unor animale, ci
deschid, pe pagini întregi, paranteze pline de
spiritualitate, de reflecții și observații despre
reperele morale ale existenței umane în contact
cu animalele care ne însoțesc viața. E necesar să
vedem în ele, dincolo de subiectul propriu-zis –
viața unor animale, chiar dacă sub semnul
excepționalului –, mai ales acea dimensiune a
omenescului încărcat de înțelegere, mirări proaspete,
căutări și descoperiri.
Dacă în toate aceste opere literare, enumerate
mai sus, câinele este un simbol al binelui și
devotamentului față de om, sunt și scrieri în care
el întruchipează metafora roului monstruos al
lumii, precum în Câinele din Baskerville, al lui Arthur
Conan Doyle, pretext pentru nota înspăimântătoare
a acțiunii detectivistice, sau în Câinii negri, al lui
Ian Mc Ewen, în care rememorarea întâlnirii cu
cei doi îngrozitori patrupezi este menită să amplifice
o angoasă nevindecabilă.
Nici literatura română nu duce lipsă de astfel
de personaje, ba chiar unele și-au câștigat o notorietate remarcabilă, „bazată“ pe curaj, inteligență,
talent și spirit de sacrificiu, precum în poezia
Câinele soldatului, a lui Grigore Alexandrescu, sau
în romanul Mihail, câine de circ și povestirea Câinele
cel isteț, ambele de Cezar Petrescu, dar și ca personaje
de fabule – Câinele și cățelul de Grigore Alexandrescu,
sau de poezii pentru copii – celebrul Zdreanță a lui
Arghezi.
Revenind la romanul lui Sapin-Defour, ceea
ce-l leagă pe autor de câinele său este o iubire
nemărturisită prin cuvinte, dar atât de strânsă
prin plăcerea comună a „hoinărelii“ prin natură
(cu precădere prin Alpii francezi), nesupunerea
față de reguli, sau acea savoare a timpului care
curge altfel când este parcurs în doi. Dar, mai ales,
cum spune încă din titlul romanului, „mirosul lui
după ploaie“, când Ubac „adună în blană spiritul
zorilor, freamăt de zări sau lumină plină de lună,
umbre de nori sau senin fraged, aburi de pământ
reavăn sau foșnet de iarbă mângâiată de vânt, un
miros care se întipărește în timp și care, peste ani,
are puterea să reamintească, chiar dacă din ce în
ce mai palid, că prin viața noastră a trecut, ca o
rază, o ființă care a luminat un drum atât de scurt,
dar atât de intens“.
„Triada“ Ubac, Cedric, Mathilde, prietena
și, ulterior, partenera scriitorului francez, alcătuiește,
de fapt, o familie, căreia romancierul îi spune
„haită“, desigur, nu numai pentru a-l include și
pe Ubac, ci, mai ales, pentru a sublinia cât mai
fidel această relație umano-canină, cu drepturi
egale pentru toți membrii ei. O comuniune „în
care legăturile de sânge nu sunt obligatorii“, iar
„cei trei își pot clădi prietenia fără ceremonie, dar
cu fidelitate, întrajutorare, libertate“.
Lecția de viață pe care „le-o predă“ Ubac
celor doi, se traduce prin imensa bucurie de a
exista: „Ubac se bucură de toate, de o omidă, de
vântul care străbate prin copaci, de ceea ce nu se
mai vede. Nu lasă nimic să treacă din cele ce i-ar
putea însufleți viața. Capacitatea lui de a se lăsa
încântat este un antidot în fața dezamăgirii, nu
are nevoie de tinichele și imitații de podoabe, e
vital în definitiv, toți bodogănitorii ar trebui să
petreacă un ceas cu un câine“. Cei doi reprezentanți
ai umanului, autorul și consoarta sa, fac tot posibilul,
limitat, la început, nezăgăzuit de nimic, ulterior,
să „rezoneze cât mai adecvat cu liberatatea lui“,
apreciind cu timpul, tot mai mult, privilegiul de-a
avea în preajmă o „ființă atât de deschisă la orice“.
Iar, Ubac, cel care le-a deschis viața atât de intens,
nu cere nicio recompensă specială, doar o privire,
o mângâiere, un cuvânt.
Drumurile, călătoriile, hoinărelile pe care
ei le fac împreună au firescul lucurilor care
rămân pentru totdeauna fixate în memorie :
„Nu-mi dau seama dacă ar fi fost un milion, dar
sigur e că mii de kilometri am parcurs împreună.
Și chiar dacă cei mai mulți se vor șterge, știu că în
seara în care vom căuta printre amintiri, printre
orele petrecute umblând, câinele meu și cu mine,
fără de țintă prin natură, aceia va fi cea mai tenace.
Cărări, drumuri, poteci urmate ca atare ori închipuite,
păduri dese, întinderi goale, maluri de ape, câmpuri
de grâu, ocol de lacuri, dealuri tocite, piscuri
nesfârșite, ghețari, parcuri, terenuri parcelate,
nimicuri, prin vii și smârcuri, băltoace, pustietăți,
printre buruieni înalte, frunze moarte, stânci, prin
praf, noroaie, zăpadă, ploaie, căldură, pe chiciură
sau fohn, la trezitul soarelui, când acesta se duce
la culcare sau noaptea, câteva minute sau zile de-a
rândul.“
Cu Ubac autorul trăiește „savoarea coexistenței
tăcute“, căci, spune el, „ce leagă mai bine între ele
două suflete decât tăcerea“; cea în care se vorbește
despre „rănile inimii“ și „dimensiunile acceptabile
ale compromisului“, despre „ticăloși și oameni
extraordinari“, despre bucuria de a te afla în locul
dorit. Cu Ubac el descoperă „viul dimprejur, muzica
naturii, amploarea și respirația ei“, îi „descifrează
codurile“. Spune autorul : „În realitate, m-a învățat
Ubac, am fost zărit de mii de ființe, examinat, lăsat
să trec, iar în jurul meu s-au desfășurat multe scene
între rezidenții cu pene, blană, cu clorofilă: relații
diplomatice, lupte, seducții, regăsiri, adunări,
cursuri de școală, ceremonii, schimbări de gardă,
frici și bucurii, nașteri și masacre, sfârșituri și
începuturi.“
Da, un animal, în cazul nostru, un câine, îți
poate fi călăuză, prezența lui majestoasă, curajul
său și atașamantul fără rezerve îți dăruiesc acea
siguranță de care un om are nevoie în mijlocul
naturii, în explorările și descoperirile lui cu care
își înfrumusețează viața, îi dă armonie și sens.
Toate acestea sunt lângă noi, la îndemâna noastră,
nu trebuie decât să vrem să le descoperim, să ieșim
din țarcul comodității sau al prejudecăților. Iar
romanul lui Sapin-Defour asta ne învață: să
redescoperim, prin prezența unui animal, umanul
din noi.