Textul acesta, memorialistic, a fost scris în septembrie 2000, după înmormântarea poetului Ioan Alexandru în Cimitirul Mănăstirii Nicula de lângă Gherla. A fost trimis la două reviste din țară, dar n-a apărut, Dumnezeu știe din ce cauze. Îl propun acum spre publicare tocmai pentru evocarea momentului înmormântării. (Ct.C.)
Era vremea brândușelor. Poeniţa de pe costișa din spatele Mănăstitii Nicula părea în flăcări. Flăcări mici, răsărite din glia mustoasă, arzând violacee într-o gingașe înflorire. Un doliu papal, mi-a spus cineva, șoptit la ureche, în vreme ce rămăsesem înmărmurit în contemplare. Nu știu ce fel de doliu va fi fost, dar simţeam că întreaga fire a acestui pământ transilvan, pe care l-a cântat cum puţini alţii, îi aducea astfel un ultim omagiu, pregătindu-se a-l primi în solul ei tăcut pentru veșnicie.
Se adunase multă lume, ca la marile praznice. Oameni simpli, ai locului, care înconjuraseră biserica mănăstirii, așteptând cu smerenie începerea slujbei. Erau mulţi ţărani acolo, mult mai mulţi decât m-aș fi așteptat, incomparabil mai mulţi decât domnii care n-avuseseră timp pentru petrecerea poetului Alexandru dincolo. Dar poate vorbesc cu păcat. Eu însumi mă străduisem să mijlocesc aducerea la îngropăciunea fratelui nostru cât mai mulţi scriitori clujeni. Nu mi-a fost dat însă sorocul izbânzii. Cel mai ieftin preţ pentru un autobus, pe o zi, la acest drum îndoliat, a fost de patru milioane – o mică firmă particulară. Agenţiile de turism, dotate cu mijloace la nivel european, mi-au cerut un preț de acolo în sus. Socoteala era simplă. Împărţită suma pe cei patru zeci de inși, pe care scontam să participe, era de o sută de mii. Să fi fost, oare, o sumă de capăt de lume? Nu cred. Totuși, primii pe care i-am întrebat dacă n-ar dori să meargă în aceste condiţii m-au refuzat cu mai multă sau mai puţină eleganţă. De ce nu suportă Uniunea Scriitorilor cheltuielile?… Iată o întrebare la care nu aveam niciun răspuns. Și atunci, am hotărât să meargă fiecare, de va voi, cum l-o ajuta Cel de Sus.
Îmi promisese profesorul Ion Pop să vorbească la catafalc. Era pregătit și poetul Adrian Popescu. Eram pregătit și eu (Și am pornit în mașina pe care ne-a pus-o la dispoziţie poetul Marcel Mureșeanu, directorul Teatrului de păpuși din Cluj). Iată, trei dintre cei apropiaţi sufletește de cel ce ne părăsise.
Prieteni încă de pe vremea când fusese student la Cluj. Un student aparte. Frecventa Cenaclul de la Tribuna, unde citea, cu un patos nemaiîntâlnit, poezii scrise pe niște cerceafuri de hârtie (bănuiam a fi coli de ambalaj), pe care le întorcea pe toate feţele și în toate poziţiile, ca să dea de rosturile poeziilor înscrise acolo. Dar totul nu era decât… o manevră, căci el le știa pe dinafară și la spunea cu ochii închiși, cu faţa concentrată, cu pumnii încleștaţi bătând în aer ca la Porţile Împărătești – poezii ce se născuseră parcă din frunza arborilor, din florile câmpului, din vijelia vântului, din ţipătul fiarelor și cărora el, omul, le devenise rezoner. Era în poezia aceea atâta dragoste de viaţă și de satul natal (înţeles în sensul de sat românesc) încât de piatră să fi fost și tot ţi s-ar fi înfiorat carnea pe tine la auzul acelor versuri cadenţate frumos, totuși năbădăioase, în ritmuri clasice, parcă anume în ciuda poeziei moderne fără rimă și fără muzicalitate. În ce scria el era o muzică a sferelor, a gliei, a sufletelor zbuciumate… Și fiindcă prea-plinul poeziei îl lăsa ușor să lipsească de la apelurile universitare, studentul lipsea de la cursuri. A absentat atât de mult încât Facultatea l-a exmatriculat. Spre norocul lui, Decanul de pe-atunci, profesorul Zaciu, l-a ajutat (nu mă-ndoiesc, au fost și alţii care au pus câte o vorbă bună pe ici, pe colo) și s-a transferat la Universitatea din București. Acolo i-a fascinat pe cei ce veneau să-l asculte în cenacluri, urmând un alt debut, după cel clujean, și curând – prima carte, în colecţia „Luceafărul“. I-am citit-o și i-am răscitit-o. Mirosea a lapte proaspăt, ca să-i parafrazez verbul unei poezii cuprinse între filele acelea. Era o poezie care mergea la suflet fără nicio opreliște.
L-am întâlnit odată, după ce s-a întors din periplul german și din cel de la Muntele Athos și mi-a povestit cum a descoperit, într-o zi, pe neașteptate, marea filosofie a lui Hegel, în nu știu ce carte, apoi a scotocit mai departe și a dat de filosofia creștină și uite-așa, filosofia l-a întors spre studiu… Călătorea în tramvai, în autobuzele nemţești, și în gând memora inscripţiile de pe pereţii vagoanelor, de pe geamuri, repeta cuvintele însușite de cu seară –învăţa germana. Și, poate, prin cultura germană a ajuns la marea credinţă, la înţelegerea lui Dumnezeu, în felul său, pătimaș, cu o frumoasă disperare contaminantă, cu un fanatism luminos ce nu te lăsa indiferent. A dat bani și a contribuit la ridicarea unei clădiri în incinta Mănăstirii Rohia din Maramureș, unde obișnuia să se ducă și să stea vreme mai îndelungată în rugăciuni și în clipe de taină ale creaţiei. „– De ce n-a fost înmormântat la Rohia?“, m-a întrebat cineva, cu care stăteam alături, înghesuiţi în incinta bisericii de la Nicula, în preajma catafalcului pe care trupul nemișcat abia se zărea dintre flori. „– Nu știu!“ Cineva, care auzise întrebarea, s-a întors și ne-a șoptit, ca în taină mare:„– După ce s-a stabilit acolo Steinhardt, el a evitat, cât a putut să mai meargă la Rohia.“ Oare?! Să fie așa?!… Oricum, la Rohia, poate că și-ar fi dormit somnul de veci mai între prieteni, mai între ai săi… Dar între ai săi ar fi fost și la Topa, în satul nașterii, unde îi trăiesc fraţii și neamurile… Nu s-a vrut… Nici la „Bellu“, în Capitală, n-ar fi fost nelalocul lui, alături de Eminescu, poate ceva mai într-o parte, doar acolo se odihnesc osemintele atâtor mari scriitori ai neamului… Ar fi fost și acolo printre ai lui… Nu s-a putut… De ce? Intrebări retorice. Întrebări zadarnice…
Cortegiul restrâns, cu trupul neînsufleţit al poetului închis în racla-i de lemn, a făcut drumul de la Bucureștui, până în inima Transilvaniei, străbătând ţara pe drumurile ei. Nu știu dacă s-au făcut toate popasurile înscrise în rânduielile îngropăciunii, dar la Alba Iulia s-a zăbovit o clipă în Catedrala Întregirii, privegheat de câţiva scriitori de-acolo, de un sobor preoţesc, oficiind o rugăciunie de iertare, și iată-l ajuns sub poala codrului tânăr de la Nicula, între brândușe.
Slujba a fost, într-adevăr, solemnă și măreaţă, oficiată de însuși Înalt-Preasfinţitul Bartolomeu al Clujului, Vadului și Feleacului, fratele într-ale scrisului, Valeriu Anania, care a ţinut să vorbească singur la despărţirea de Ioan Alexandru. Și, nu zic, a vorbit cu însufleţire, cu pătrundere filosofică și religioasă, cu eleganţă și pricepere, dar a vorbit singurul… De ce n-au fost lăsaţi să zică două vorbe și prietenii, scriitorii?… Alte întrebări, la care se pot da fel de fel de răspunsuri, niciunul mulţumitor…
A fost de faţă întreaga familie. Soţia, Ulvine, cernită de multa suferinţă cu care i-a vegheat poetului, soţului, tatălui copiilor ei (Vai, cât de bine seamănă unul dintre ei cu adolescentul Ioan Alexandru!) ultimii ani de viaţă, într-un soi de letargie ce părea să nu se mai sfârșească… „– În ultima vreme începuse să se preocupe, pe cât putea, de scris…“, mi-a spus neconsolata soţie, după săvârșirea înhumării, la masa de pomenire, alături de Înalt Presfinţitul Bartolomeu, lângă care am zăbovit câteva lungi minute de aduceri-aminte. Am aflat astfel că Alexandru i-a dictat versuri soției, că s-au umplut câteva caiete, că sunt poezii de un straniu tragism și de o mare sete de viaţă… Caiete ce ar trebui de-acum scoase la lumină… Dar poate că nu le-a venit vremea încă… Poate…
L-am coborât pe Ioan Alexandru în mormânt, între cei vreo zece-doisprezece, poate nici atâţia, care își dorm somnul de veci în micul și retrasul cimitir al Mănăstirii Nicula, avându-l în spate pe mai demult răposatul Ion Apostol Popescu, acel mare suflet românesc de la care ne-a rămas o carte de căpătâi despre arta iconarilor de la Nicula. În rest, n-am cunoscut pe nimeni…
Bulgării de pământ pe care i-am aruncat peste sicriul coborât în adâncul gliei străbune au pecetluit în nefiinţă trupul poetului. O mare movilă de flori l-a acoperit, grea sau ușoară, cum va fi fost, flori ce parcă priveau spre noi cu niște ochi ai resemnării, petrecându-ne plecarea de-acolo… Am rămas între ultimii lângă mormânt. La retragerea mulţimii ce invadase poeniţa, brândușele nu mai erau. Fuseseră călcate în picioare, strivite, făcute una cu pământul. Poate așa trebuia să se-ntâmple, căci își împliniseră destinul. Poate… Și după ce am vărsat o lacrimă de vin la rânduiala pomenii, ne-am dus cu toţii, care-ncotro, lăsându-l pe poet în singurătatea lui veșnică, în solul mult cântat de el, al Transilvaniei… Unii s-au dus la Cluj, alţii la București, parte din familie la Topa, parte în Germania… Oamenii, anonimi, s-au răspândit pe la casele lor prin satele dimprejur… Doamne, ce înfiorată e singurătatea în care poetul a fost lăsat să se odihnească, departe de lume, de prieteni, de familie… Aproape însă, cu siguranţă, de Dumnezeu…
Am fost, după aceea, în trecere pe la Nicula și i-am revăzut mormântul, tăcut și auster. Cineva avusese grijă să-i lase o lumânare la cruce, stinsă de vânt ori de ploaie… Un mormânt lăsat de părţi, ca atâtea altele… Numai mirosul putred al florilor de-atunci, care l-au acoperit, mai stăruie și e altfel decât la alţii… În rest…
Mă tem că anonimatul de-aici este nemeritat. Mă tem că ne vom aminti tot mai rar că ar trebui să-i aducem o floare la căpătâi… Mă tem că vom avea tot mai puţin timp pentru a merge până acolo… Dar cărţile lui… Dar poezia lui… E tot ce ne-a rămas în amintire de pe urma lui Ioan Alexandru. Și nu e deloc puţin. E slova care arde vie în sufletul acestei naţiuni române, atât de singură și ea în ceasul acesta…