„Ceea ce nu am trăit n-are cum să existe sau să constituie o amenințare pentru mine“ – e noua sintagmă a unor gură-cască din societatea de la noi. A vorbi despre vâltorile vieții sub comunism sau a surprinde grozăvia moștenirii sale, fără a deranja mirajul instalat în mintea unor compatrioți și a-i împinge spre mânie, a devenit sinonim cu absurdul. Chestiunea credibilității resturilor răului, dar și a efectelor complicității cu puterea lui nu mai reprezintă mare lucru pentru destui români consumați de ranchiuna nesiguranței prezentului. Aceștia sunt dispuși să creadă că, indiferent de condiții, trecutul e indiscutabil mai bun.
Cât de amenințătoare vor fi fost viețile discrete ale binelui sub dictatură e o realitate în fața căruia cei puternici zâmbesc cu ironie. Vanitățile puterii – s-a văzut și după 1990 – au fost întreținute mai ales de aceia care se făcuseră părtași răului, consimțind prefăcătoriei de a nu vedea distrugerile conștiințelor. Dreptul absolut la frustrare al oamenilor nemulțumiți de astăzi, în defavoarea admiterii controlului vieții și a dresajului la care sunt supuși cetățenii aflați sub dictatură, e un semn al deteriorării discernământului. Ca să putem înțelege miza morală a recunoașterii răului este necesară căutarea dreptății și ideea supraviețuirii libertății personale. În societatea în care „ochii și urechile Statului“ erau omniprezente, ca să poată supraviețui, înaintașii mei – ca să nu merg prea departe – au avut nevoie de garanțiile unui cadru de interioritate. Simple persoane particulare, și-au dat repede seama că viața restrânsă la panem et circenses risca să fie iremediabil moral compromisă.
Am avut șansa să fi crescut cu bunicii dinspre tată, răspunzători principali pentru cursul pe care l-a luat ulterior viața mea. Alături de ei, contemporani ai politeții interbelice – virtutea predilectă a orășeanului de altădată –, am petrecut cea mai mare parte a anilor copilăriei și adolescenței, într-o vreme când lumea părea să fi fost subjugată de imperturbabila apoteoză a minciunii. Lor le datorez mai ales gustul și străduința pentru dragostea lui Dumnezeu, acel capital redat circuitului public abia în 1989, accesibil în sfârșit generației părinților mei, născuți în anul falsificării alegerilor prin care comunismul și-a construit aparența de legalitate.
Tinerețea bunicilor a fost bulversată de instaurarea dictaturii. S-au trezit în bezna unei lumi care, prevalându-se de întuneric, le-a orbit existența. Acest lucru nu doar că nu le-a nimicit setea de speranță, ci le-a îngăduit să perpetueze cea mai aleasă moștenire, încrederea în Dumnezeu primită prin educație. E greu de spus astăzi ce va fi fost sau ce mai rămâne din politețe ca virtute citadină. Păstrată în vremurile aprige ale negărilor comuniste, am reușit în numele spontaneității s-o desprindem de ideea de necesitate. Am văzut acea politețe inspirată de felul de a fi al bunicilor mei, dincolo de distincția atitudinilor, de maniere sau de accesul la cunoașterea unor formule de clasă. A-l asigura pe celălalt de cuviința de a-i recunoaște ființa, demnitatea, acordând atenție companiei sale, subscriind simțului vital al celor șapte ani de-acasă.
Credința și consecvența mamei-mari de-a lungul unei vieți presărate de evenimente, nici mai vesele, nici mai triste decât ale multor oameni, dar atât de împovărătoare în grozăvia secolului trecut, e o zestre indestructibilă a memoriei mele. Soțul ei, bunicul, fire interiorizată, sensibil, asiduu cititor de literatură religioasă (cu aspirații preoțești în tinerețe), fusese un mare povestitor. Pentru copilul fascinat de istorioare morale preluate din publicațiile interbelice sau de scenele din viața sfinților și pateric, descrise de lectorul împătimit care era bunicul, nu au existat margini între realitatea vieții și aspirațiile exemplare ale personajelor din povestiri.
Bunica, Livia, era fiică de preot. Unicul copil supraviețuitor al familiei, la vârsta de doi ani, rămâne singură cu tatăl ei, văduv la treizeci și nouă de ani. Absența figurii materne este îndulcită de surorile mai mari ale părintelui, văduve la rândul lor, care se vor îngriji de nepoata lor și o vor învăța cum să descurce tainele casei sub oblăduirea lor atentă. Caietele de menaj ale bunicii, caligrafia scrisului ei, arată că, pe vremea aceea, ucenicia treburilor casei și politețea nu erau banalități ceremonioase. Continui să răsfoiesc și azi albumurile cu fotografii ale bunicii. O văd la vârsta de doi ani, încruntată, în picioare pe măsuțele obișnuite ale atelierelor fotografice din epocă, ceremonios ținută de mână. Pozele surprind privirea visătoare la școală sau între corurile bisericești din localitățile bănățene de lângă Dunăre, la hramurile și nedeile unde tatăl păstorește credincioșii. Admir, mai târziu, figura domnișoarei ieșită la plimbare cu prietenele, pe corso, la Lugoj. Privind spre caldarâm, în mers, zâmbește ușor stânjenită. Îmbrăcată elegant, după moda vremii, poartă tocă și pardesiu cu guler de blană, având o poșetă plic sub braț. Un instantaneu fugitiv al lumii așezate care urma să fie risipită rapid în lunile următoare. La nici un an mai târziu, războiul întoarce pe dos viețile oamenilor, iar în 1944, odată cu sosirea puhoiului roșu, țara se înstrăinează de oamenii ei.
Schimbarea regimului surprinde familia la Hațeg, unde, înainte de război, tatăl primește numirea de vicar foraneu din partea episcopului greco-catolic de la Lugoj. Acolo bunica, în 1943, se căsătorește cu un profesor de la liceul comercial. Au o fetiță – care se prăpădește un an și jumătate mai târziu în urma contractării unei boli grave – și un băiat, viitorul meu tată. Anul 1948 spulberă viața Bisericii, determinând familia să se mute la Alba Iulia, unde casa zidită de socrii bunicii oferea deocamdată un refugiu convenabil. Cohorta încercărilor n-a întârziat să se reverse asupra-le, la fel cum s-a întâmplat și pentru cei mai mulți români.
Îmi revin de fiecare dată în amintire, prudența, insistența, bunătatea bunicilor, cicăleala lor spre bine, felul simplu de a arăta afecțiune și parfumul spațiilor unde și-au petrecut existența. Mirosul casei în care locuiesc și astăzi părinții mei este la fel de proaspăt. O casă care se lăsa adulmecată în vremea copilăriei mai ales la întoarcerea din vacanțe, alături de mama și de tata, după curățenia mare făcută în lipsa noastră prin grija bunicii. Ne aștepta la gară, cu nerăbdarea revederii, arătându-și încântarea pentru suvenirul adus din călătorie, anume pregătit pentru ea. Îmi amintesc scrisorile și caligrafia ei impecabilă. A scris cu toc și cerneală în toată perioada copilăriei mele, un toc pe care mi-l amintesc de culoare verde, până, târziu de tot, când au năpădit pixurile cu pasta lor nesuferită și mâzgăleala fără grație, din acei ani sumbri ai lui 1980. Îmi amintesc de imperiul corespondenței epistolare și respectul față de așteptările destinatarilor pe care l-am moștenit de la ea. Am învățat atunci politețea de a mă adresa în scris, sub dicteul ei la început, textele felicitărilor de care trebuia să țin seama la sărbători sau cu ocazia aniversărilor și onomasticelor. Ani de zile, fusesem desemnat să preiau contactele poștale cu neamurile sau cunoștințe din depărtări, să aplic mărțișoare (pe care nu le mai suport de-atunci) sau alte ilustrate. Nimeni nu trebuia uitat, nimeni nu trebuia să se simtă părăsit.
Suflet anxios, bunica a fost veșnic în alertă. Prudentă în a veghea să nu mă expun inutil, după ce am descoperit consecvența drumului spre biserică, a știut să mărturisească senin întâietatea sufletului. Devoțiunile ei, practica religioasă, confidența ei formidabilă cu sfinții, străduința participării zilnice la Sfânta Liturghie în bisericile romano-catolice din oraș, toate au constituit acel culoar exemplar pentru a nu pierde calmul și a evita pericolul. Atașamentului față de voia lui Dumnezeu era supremă inspirație pentru a păși în necunoscutul presărat de tentații. Cum aș putea uita, de pildă, invocația șoptită „Ale tale dintru ale tale, ție, Doamne, îți aducem de toate, pentru toate!“ de la liturghia Bisericii clandestine pe care ea îl rostea, după momentul „Luați, mâncați, acesta e Trupul meu…“, în lăcașurile unde primisem temporar ospitalitate.
Dialogul cu ea, special și unic, a fost mereu pitoresc și stăruitor. Îmi amintesc de unele regrete ale sale din care răzbătea nostalgia de a nu-i fi arătat explicit tatei afecțiune. Acea distanță absurdă, prescrisă de pedagogia vremii, de a nu mărturisi copiilor cât de mult ții la ei, o răscumpărase prin afecțiunea față de mine, dăruindu-mi fără rezervă tandrețe și iubire. Alături de parfumul acelui timp, revăd contururi, obiecte, imagini, umbre care dau culoare anilor. Rămâne prezent inclusiv gustul unor mâncăruri pe care nici măcar mama n-a reușit să le copieze, celebrul tort cu cremă de nucă în bain marie și „turta dulce“, un soi de chec cu miere și puțină drojdie – pain d’épices, rețetă riscantă și costisitoare, al cărui secret era în primul rând de a nu deschide ușa cuptorului, în prima parte a timpului copturii.
După 1990, s-a simțit împlinită sufletește pentru întoarcerea Bisericii sale în viața publică. A trăit însă dezamăgirea împietririlor acelora care se făcuseră complici ai regimului. Nu uit rugăciunea cuviinței ei, din acei ani stranii ai tranziției – „Doamne, umilește-i!“ –, cu gândul la adversarii binelui, fără să impieteze asupra soartei lor, păstrând nealterată demnitatea de a nu urî și de a nu detesta pe nimeni. În acei ani grei, de mânie și nedreptate, m-a susținut sufletește în alegerea drumului care conducea la preoție. Rugăciunile, jertfele sale, la fel ca stăruința ei neostentativă, nu fuseseră în zadar. Multă lume care m-a văzut crescând alături de ea a știut să-i rămână recunoscătoare pentru consecvență și devotament. Câte mici drame se întâmplau atunci când, copil la joacă, trebuia să las totul deoparte și să-mi concediez amicii! A-i da drept de apel lui Dumnezeu în zi de sărbătoare, când urma să grăbim pasul spre biserică, devenise o precedență indiscutabilă pe care timpul m-a făcut să-i pătrund adâncimea din strictețea bunicii!
În ultimii ani ai vieții sale, am fost departe de casă. O vedeam în concediul care îmi permitea să rămân pe timpul verii și să împart împreună cu ea casa străbunicilor. Fericită să sălășluiască într-un loc de tihnă, pentru a cărui restaurare fusesem principalul responsabil, își amintea de posibilitățile pe care ar fi trebuit să le aibă, dacă regimul nu ar fi răpit totul. În vara dinaintea plecării, am mai frunzărit o ultimă dată, împreună, albumele vechi ale familiei. Era memoria vie pentru segmentul temporal al veacului său. A-i fi stat atâta timp în preajmă, mi-a oferit simțământul cuviincios al tradiției, fără de care noi, oamenii, nu reușim să fim mai mult decât un obiect consumabil pentru semenii noștri.
Cu un an înainte de a ne părăsi, chipul bunicii slăbit de vreme purta deja stigmatul sfârșitului. Pierduse și mai mult din firava greutate, dar despre boala care a sleit-o încet n-a spus nimic. După ce s-a aflat, n-a mai durat mult, o lună poate. Când nu a mai putut să se ridice în picioare, iar semnele lăsau să se întrevadă finalul iminent, am realizat că toată viața trăise în așteptarea acelui moment impregnat de gravitate. Am luat primul avion ca să vin s-o veghez. O îngrijitoare trecea deja zilnic ca s-o primenească. Sub umilitorul veșmântul de finitudine al vieții, lângă patul bunicii, am trăit atunci pentru prima dată suprema imposibilitate de a mai putea face ceva în favoarea ființei dragi. N-am putut decât să aștept, resemnându-mă să înțeleg că sfârșitul nu e în mâna noastră. Cu o seară înainte de părăsi lumea, m-am bucurat de privilegiul de a-i oferi împărtășania cu Sfânta Cuminecătură și ne-am rugat împreună. La primirea celui mai prețios odor din răstimpul vieții sale, șoptea cuvinte despre măreția iertării păcatelor în Taina mărturisirii, cum preotul ridică mâna ca să dea binecuvântare, despre cât de măreț poate fi darul cu care fusesem și eu, la rândul, meu învestit. Spiritul profetic al lucrurilor rostite atunci, calm, „cu limbă de moarte“, reamintindu-mi că rămânem în urma ei, chemați să dăm chip viitorului, ca să ne gătim, la vremea cuvenită, de întâlnirea finală cu Cerul, rămâne o amintire indestructibilă. Lipsa regretelor și, mai ales, delicatețea îngrijorării pentru „lumea în care vă las“ sunt amintiri pe care le păstrez cu recunoștință. Nimic nu se pierde din bunătatea vieții unui om care moare cu gândul la Viață.
Când a plecat era o zi de vineri, prima din acel ultim februarie și, în același timp, zi de praznic – Întâmpinarea Domnului. În fiecare lună, prima zi de vineri era zi de reculegere pentru mama-mare. Din tinerețea ei, când locuia la Lugoj, obișnuia să se spovedească atunci în mod regulat. La originea acestei practici se află istoria unui suflet ales, Marguerite-Marie Alacoque, călugăriță a ordinului Vizitei Fecioarei de la Paray-le-Monial. Primise oaspeți cerești ca să răspândească evlavia Inimii lui Isus, cea străpunsă pentru păcatele oamenilor. Sub emblema acestei nădejdi s-au petrecut ultimele clipe ale bunicii. Tulburat de prelungirea chinului, m-am întors de la biserică încet, făcând un lung ocol, fiindcă nu mai suportam să văd agonia. Abia intrat în casă, tocmai am pus mâna pe clanță ca să intru în cameră, când și-a dat ultima suflare. A treia zi, la coborârea sicriului în mormânt, am rostit „Fericirile“, emblema vieții complet abandonate la mâna Providenței, cea mai grea încercare pentru vanitatea egoului nostru incorigibil. A fost elogiul credinței, dimpreună cu rugăciunea vie pe care mama-mare a știu s-o transforme și să o lase moștenire: „Doamne, facă-se voia ta!“ – nec plus ultra al vieții trecătoare, viață care așteptând bucuria de veci, îi gustă cu anticipație binefacerile.
Neștiute, dar răscumpărătoare, rămășițele generațiilor care ne preced supraviețuiesc diferit pentru memoria vieții. Universul binelui pe care ni-l împărtășesc nu-l putem mărgini la studiul arhivisticii. El se articulează deplin prin comunicarea vieții reale a acelora care ne sunt și ne-au fost în preajmă. De aceea, oamenii adevărați nu-și îngăduie să trăiască în așteptarea premiilor și a decorațiilor publice, ca să-și afle în mod absolut împlinirea. Deținători ai unei moșteniri aparte, parte a unei genealogii care reafirmă faptul că lumea nu s-a născut și nu sfârșește cu ei, oamenii de caracter știu că binele nu li se cuvine, fără străduința de a o lua, zi de zi, de la capăt. Mai înainte de a mărturisi morala după care viața noastră funcționează, e un privilegiu să putem face să vibreze personal moștenirea de discreție a binelui care ne ajunge din urmă.
(Preasfinția Sa Mihai Frățilă este episcop greco-catolic de București.)