Poeme de Constantin Severin

ceasul de buzunar
Ne-am întâlnit când lumea era o imensă cameră de reanimare-
de același tub de oxigen ne legau anxietatea și disperarea,
câteva cărți și un ceas de buzunar cu capac de aur
dăruit de bunicul matern la absolvirea liceului.
Eram două minutare vibrante sin¬cronizate de Eros.
Credeam că universul e ceasul de buzunar al lui Dumnezeu,
iar cerul o boltă din piei de căprioare cusute cap la cap,
și ne căutam cu înfrigurare chipurile îngemănate
în torentele repezi și învolburate din Munții Carpați.
Eram două minutare vibrante sin¬cronizate de Eros.
Dar în loc de chipuri universul era plin de măști,
săruturile erau găuri fumegânde în țesătura lor groasă,
prietenii mureau în jur și erau aruncați în saci negri de plastic,
înmormântați fără coroane precum martirii în primele veacuri.
Eram două minutare vibrante sin¬cronizate de Eros.
Abandonați orice pasiune și orice iluzie – ni se spunea
dar noi ne încăpățânam să stăm de vorbă cu îngerii,
rostind vechi rugăciuni și cântece medievale de alungat demonii,
cu frunțile înfierbântate strânse în cercuri de aur.
Eram două minutare vibrante sin¬cronizate de Eros.
Te-am întâlnit când lumea era un turn retezat de trăznet,
cu oglinzi părăsite în care-și făceau culcuș strigoii,
dar noi reușeam să transmutăm suferința-n iubire
și când ne priveam ceasul lui Dumnezeu înceta să mai bată.
Eram două minutare vibrante sin¬cronizate de Eros

caii sălbatici
Caii sălbatici dorm în picioare
și visează că zboară.
Și jur, dacă-i privești în zori,
îi vezi cum foșnesc cu coamele prin lumină,
de parcă ar vâna norii deasupra Rarăului.
Acolo sus, unde pășunile au mai multă rugăciune decât iarbă.
Dar noi?
Noi am rămas înfipți în telefoane,
statistici, știri, grafice,
cifre reci ca niște ouă clocite în cuiburi stricate.
Elitele globale, cu nasul lor lung de Pinocchio,
continuă carnavalul morții,
cu confetti digitale și aplauze mute.
Iar noi ne uităm la spectacol
și devenim încet strigoi cibernetici,
plimbați prin ecrane ca niște molii obosite.
Bolnavi, singuri, controlați,
larve cu mască,
căutând oxigen într-o lume în care și pădurea respiră greu.
Mai bine să alergăm cu caii sălbatici!
Mai bine!
Că numai ei mai știu să agațe orizon¬turi.
Și numai ei, când tropăie prin fânețele de la Cacica,
ridică un praf de lumină pe care-l confundăm cu libertatea.
Dar experimentele nu se opresc:
se notează tot – cum tușim, cum visăm, cum iubim.
Se învață noua industrie a conștiinței:
circulație pe sărite,
libertate cu tăieturi de gard electric,
intimitate redusă la parola de e-mail,
și cenzura cât un deal întreg,
peste care nu poți trece nici cu sania în plină iarnă.
Mai bine să alergăm cu caii sălbatici!
Mai bine!
Că ei trec prin zăpezi fără să se uite la semne de circulație,
și sar peste garduri ca peste niște gânduri proaste.
Dar cineva, acolo sus,
sau poate acolo jos,
ne testează rezistența la prezent.
Ne-a șters viitorul cu buretele,
iar trecutul l-a zugrăvit cu broșuri lucioase,
unde haiducii au fost înlocuiți de escortele de lux,
și legendele de altădată de infodemia stridentă.
Adevărul s-a făcut un hering roșu,
împins pe mese de plastic,
într-o cârciumă unde nici măcar țuica nu mai are gust de prună.
Mai bine să alergăm cu caii sălbatici!
Mai bine!
Să simțim cum pământul crapă sub copitele lor,
să vedem cum izvoarele ies din adânc speriate,
să auzim cum pădurile își dau dru¬mul la suspine.
Caii sălbatici – singurii care au rămas să creadă
că libertatea se poate visa în picioare.
Și poate că da,
cândva, la capătul unui deal înzăpezit,
într-o poiană unde mestecenii se uită mirați la cer,
caii sălbatici vor visa pentru noi
o lume în care moartea se teme să intre.