În acea zi de luni, care nu părea să ascundă semne de neliniște și nici să aducă vești îngrijorătoare, Adrian Mușat ajunse în gară cu puțin înainte de ora zece. Se așeză pe banca verde din fața sălii de așteptare și aruncă o privire grăbită de-a lungul peronului, după care scoase din borsetă cutia de bere, pixul și carnețelul în care scrise: luni, 19 aprilie, 1997. Fixă, apoi, cu gesturi mici și precise, pixul în carnețel, la pagina unde identificase ziua, luna și anul, și desfăcu berea.
Ieri împlinise treizeci și patru de ani, azi se făceau șapte ani de când lucra la ziar. Tot ieri se despărțise de parfumeristă. I se spunea ziaristul din gară, și nu fără temei. Pentru că așa semna articolele, dar, mai cu seamă, pentru cele șase zile din săptămână, patru ore în fiecare zi, când era prezent la insolitul spectacol care nu se întrerupe niciodată și în care foarte rar revin în scenă aceiași actori. Strânse ușor cutia de bere, apoi se mai aplecă o dată ca să vadă mai bine peronul. Vagi umbre în lumina limpede a zilei. Mișcare moale și spre nord, de unde ar trebui să vină personalul 405 și unde se înghesuiau, la vreo cinci-șase metri de prima linie, chioșcurile cu băuturi răcoritoare, ziare, țigări, dulciuri, produse de panificație și de patiserie; toropeală și spre sud, unde era cârciuma, doar un om la masa de pe peron. Mai luă două guri și piti cutia sub bancă. Acoperișul gării proteja peronul pe toată lungimea clădirii.
Deși era pe la jumătatea primăverii, căldura se așeza curtenitoare, ca o ființă invizibilă, vie și prietenoasă. Primăvara venise devreme în acel an. Dincolo de liniile ferate, în părculețul împrejmuit cu plase dreptunghiulare de sârmă în ochiuri, se despleteau cinci sălcii, abia trecute de la gălbui la verde. Liniștea și lumina limpede dădeau zilei solemnitatea rituală a primăverilor care s-ar întoarce de demult, din vremuri îngropate sub tăcere.
Când toropeala primăvăratică părea să zidească ziua între pereți translucizi, se auzi șuieratul prelung al trenului. Se mișcă pe bancă și deschise carnețelul, cuprins de neastâmpăr și de curiozitate. O țară e cum sunt călătorii cu trenul, își zise și apăsă de câteva ori țâmburușul de la capătul pixului. Câți vor urca, câți vor coborî, cum vor fi îmbrăcați, ce chipuri o să vadă, cu ce priviri vor păși pe peron, cum le vor fi cuibărite grijile în cearcănele de sub ochi, cât de tărăgănate sau de vioaie le vor fi vorbele, cât de adânci tăcerile… Lucruri care tăinuiesc povești de viață, încifrând existența fiecăruia, ca un dosar într-o arhivă. Pentru cine are ochi să vadă, peronul devine locul unde viața se dezbracă de orice strai.
Trenul scrâșni obosit, mărturisind nostalgia pentru depouri. O locomotivă pierdută în amintiri, trăgând patru vagoane senilizate. Coborâră șapte persoane și urcară patru. Ochii înregistrau avizi, asemenea unui teleobiectiv, trăsături, cute, gesturi, priviri aruncate spre cer ori calculate, sau doar atente pe unde calcă picioarele, unghiul sprâncenelor la rădăcina nasului, bagajele însoțitoare, nimic nu-i scăpa. În spatele privirii iscoditoare, creierul procesa informațiile, în timp ce pixul le transcria în carnețel. Devenise foarte iscusit în a filtra freamătul peronului și a-l transforma în articol de ziar. Viața privită dintr-o infinitate de unghiuri. Și fiecare articol ar putea deveni oricând o bucată de proză. La fel de iscusit devenise în relatarea cancanurilor din gară, căci nici ele nu lipseau, mai ales pe la începutul nopții. În afara cazurilor când redactorul șef îl trimitea la vreo anchetă socială sau la vreun scandal politic, gara îi rezolva norma zilnică: un articol și două știri.
Oameni cu povești mici, șopti ca pentru el, închizând carnețelul și punându-l alături, nici o privire semeață, nici un rid care să vorbească despre sfidarea cotidianului. Nimic care să trezească nervul unui articol de luat în seamă. Cei care urcară nu priviră înapoi, cei care coborâră grăbiră pasul spre stația de autobuz din fața gării. Abia când trenul se pregătea să plece, iar șeful gării, în cunoscuta uniformă bleumarin cu petlițe roșii, ieși pe peron cu paleta verde ridicată, pentru a-i autoriza plecarea, din ultimul vagon, al patrulea, coborî un grup gălăgios asupra căruia zăbovi cu privirea. Doi țigănuși desculți și certăreți, însoțind o femeie tânără și robustă, cu sâni grei și șolduri puternice, cu fustă bogată și înflorată, cu părul împletit în cozi, sub baticul verde, în care atârnau bani mărunți de aur. Grupul insolit, prin vivacitatea gesturilor și a vorbelor, îi produse o trăire bizară, necunoscută până atunci. O rană veche vorbind despre întâmplări vechi. Tustrei își purtau pașii într-o unduire curgătoare, când lină, când grăbită, un dans gândit de un coregraf după modelul apei ce se duce prin întortocheate meandre. Mâinile femeii țineau fusta bogată, colorată în galben și verde, și o fluturau în stânga și în dreapta; o capă înzorzonată, ademenind un taur imaginar. Emoția trăirii tot urca din adâncuri și-l făcu mai atent. Îl făcu să creadă că unduirile femeii și agitația țigănușilor îi sunt adresate, făcându-i astfel să se contopească. În dreptul lui, grupul se opri. Femeia cătă câteva clipe în depărtare, cei doi copii se apropiară de banca pe care ședea, cel mare, șase – șapte ani, în față, cel mic, patru – cinci ani, ascuns în spatele lui. Se opriră la doi pași. Cel mare stătea drept și-l privea cu ochi mari și albaștri. Nu avea culoarea închisă a etniei, spre deosebire de cel mic. Simțea cum trăirea bizară se cuibărește în coșul pieptului, dar nu găsea explicație pentru ce i se întâmplă. Tot luă seama la băiatul cu ochi albaștri ce-l privea, până când femeia înflorată, verde cu galben, se întoarse din orizontul unde-și aruncase privirea, ca să zăbovească asupra lui câteva clipe. Din nou îl invadă acel sentiment de rană veche.
– Haide, mă, porunci țigănușilor și dispărură de parcă nici nu ar fi fost acolo.
Căută cu mână atentă cutia de sub bancă și o goli. Starea de rană veche încă nu găsea cuvinte ca să prindă viață, rămânea ceva pe care nu vrei să-l deslușești prea curând, îl lași acolo ca să ai la ce te întoarce când ești prea obosit sau prea singur. Simțea că ziua pe peron se terminase, că ochiul lui nu ar mai putea înregistra realitatea altui tren, așa că se ridică de pe banca verde, mai privi o dată peronul pustiu și sălciile despletite, apoi, cu borseta sub braț, se depărtă nedumerit de ce i se întâmplă. Se trezi mergând spre cârciuma cu o masă pe peron, intră și ceru o bere la sticlă. Rămase tot nehotărât de ce avea să facă mai departe și, neștiind încotro s-o apuce, lăsă altă voință să hotărască în locul lui. Nu ar fi pentru prima dată când se lasă călăuzit de o voință străină. Așa se așeză la o masă, sorbi din sticlă și fumă două țigări până s-o termine. Se gândi la parfumeristă, de care se despărțise ieri, după șapte ani de conviețuire pașnică, fără acte de la Starea Civilă. Dar gândul cu parfumerista avea rostul lui: să nu-i dea timp celui care începea să se mărturisească. Auzi șuieratul acceleratului de București, dar nu se ridică de la masă, mai ceru o bere. Deschise carnețelul și scrise: „Timpul s-a întors cu personalul 405…“ Privi într-un colț al cârciumii, așa cum țiganca înflorată și cu bani mărunți în păr cătase în depărtare. Tot într-un colț al cârciumii privea cel din spatele barului, care putea fi barman, ospătar, proprietar sau toate la un loc. Două perechi de ochi rătăcitori pe sub tavan, care sporeau pustiul. Și, pe neașteptate, se hotărî să plece, și asta era voința lui, nu una străină. Șuieratul acceleratului de București încă îi sfredelea timpanele. Ceru două cutii de bere, pe una o vârî în borsetă, pe a doua o luă în mână. După ce plăti, plecă spre peron. Pe banca verde din fața sălii de așteptare, poposise cineva; poate un călător al acceleratului de București. Îi luă seama în timp ce se așeza pe cealaltă jumătate a băncii. Un bărbat cu o privire leneșă și nebărbierit de vreo săptămână.
– De ani de zile n-am mai fost prin părțile astea, vorbi necunoscutul. Ai o țigară?
Îi întinse pachetul și aprinse bricheta. Privirea leneșă se arătă recunoscătoare; când fumul îi atinse ochii, strivi lumina între pleoape și se uită la cimentul de sub picioare.
– Ai venit cu acceleratul?, îl întrebă în timp ce desfăcea cutia de bere.
Cel de lângă el dădu din cap.
– De la București, completă.
Adrian Mușat îl privi cu atenție stăruitoare. Fața și privirea omului de lângă el păstrau parcă amintirea altei vieți. Îi întinse cutia de bere.
– Ia să te răcorești.
– Bogdaproste, aveam nevoie…
O voce așezată, uniformă, împăcată, ca oamenii care au înțeles devreme că nici o înfrângere nu este cea de pe urmă. Un bărbat matur, cu aer solitar. Îl întrebă dacă este de prin părțile locului. Ziaristul dădu din cap că da, este localnic.
– Poate știi să-mi spui dacă s-a reconstruit schitul de la Smeuret. A ars prin ’87…
Omul îl privi atent.
– Da, a ars, îi întări Adrian Mușat spusele. Prin ’90, prin aprilie, când am fost eu acolo, era la fel de ars, doar bisericuța mai era în picioare, de primăvara până toamna adăpostea caprele sătenilor. Unii zic că a fost un incendiu provocat de lumânări, alții că a fost o mână criminală.
Omul venit cu acceleratul de București privi peste liniile de cale ferată, spre părculețul cu cele cinci sălcii despletite, și se învălui în fumul de țigară. Dădu multă vreme din cap, mărturisind un fel de înțelegere pentru cele auzite.
– Parcă ai cunoscut schitul, deveni curios ziaristul.
– L-am cunoscut, da… Mulți ani în urmă… Am fost legat de acel schit… De unde să iau un autobuz până acolo?
Adrian Mușat îi explică unde găsește autogara, aici aproape, peste râu, trece doar podul. Îl întrebă, la rândul lui, cât va sta la Smeuret.
– Mâine dimineață m-aș întoarce, că am de ajuns și în alte părți.
– Dacă nu cunoști pe nimeni în oraș, uite telefonul și adresa mea. Scoase pixul și carnețelul, din care rupse o foaie pe care scrise numărul de telefon și adresa. Până pe la nouă sunt acasă, după unsprezece, aici, în gară.
Omul venit cu acceleratul de la București luă foaia, pe care o vârî în buzunarul de la piept, apoi ridică pe umăr sacoșa neagră și grea. Îi mulțumi și îi întinse mâna, o mână muncită. Îl urmări cum se depărtează cu pași mari și un umăr lăsat sub povara sacoșei. Uite cum se deschide calea amintirilor, gândi Adrian Mușat, omul care tocmai plecase ducându-l cu gândul la schitul din Smeuret, de care se lega prima lui anchetă jurnalistică. Șapte ani de uitare…
Deschise carnețelul și începu să scrie. „Mai în fiecare zi auzi oameni vorbind despre întâmplări care le-au schimbat viața. Evenimente trecute, aproape uitate, se întorc să-și ocupe locul în misteriosul curs al vieții. Nimic nu rămâne îngropat definitiv, totul se integrează, când îi vine sorocul, în fluxul vieții, totul se recuperează, se plătește și se asumă. Cum scriam mai sus, oamenii invocă întâmplarea pentru orice fapt care șochează. Poate că ar fi bine să definim noțiunea de întâmplare. Și pentru că unii invocă, în aceeași cazuistică și înșiruire de evenimente, coincidența, să definim și coincidența. Asta ca să vedem în ce măsură stăm sub semnul hazardului sau, dimpotrivă, totul se supune unui joc mult mai complex și mult mai subtil, acționând în lumina unui scenariu preexistent. Putem defini întâmplarea ca pe un fapt, o situație nepremeditată, care depășește obișnuitul, fără o cauză precisă sau intenționată, uneori greu de explicat. Sau, într-o altă interpretare, faptul premeditat, depășind obișnuitul, șocant și neașteptat, care ține de partea subtilă a existenței și care, neapărat, trebuia să se petreacă pentru a pune lucrurile în ordinea lor firească. Asta înseamnă că faptul în sine face parte dintr-un scenariu superior, care ne include, dar conștiința nu este pregătită să-l înțeleagă. Iar coincidența nu poate fi decât o suprapunere sau o succesiune de situații, de fapte nepremeditate sau premeditate, fiecare înțelegând lucrurile pe potriva strădaniei cu care se apleacă asupra lor…“
Continuă să scrie și să șteargă până consideră că ambiguitatea era suficient de strunită ca să elibereze ideea de predestinare, că niciodată nu vei ști și nu vei înțelege ce s-ar putea întâmpla în clipa următoare, că bucuria și spaima te dispută, deopotrivă, făcând din tine un fericit călător sau o victimă a propriului trecut. Articolul nu era câtuși de puțin impersonal, erau acolo și spaima și revelația trăite cu ceva timp în urmă. Și mai știa că este un articol tras de păr – pe cine va convinge nu are habar, pe redactorul șef în niciun caz –, menit să ascundă sau să exprime, într-un mod ambiguu, propria obsesie și îngrijorare. Nu-i rămânea decât să ajungă la redacție, să bată articolul la mașină și să-l predea redactorului șef.
Când veni timpul, redactorul-șef nu-l privi cu afecțiune profesională, cum făcea de obicei, dar nici nu-i respinse articolul. Doar îi spuse: „Fă prezentul să zbârnâie, domnule Mușat, lasă filozofia destinului pentru când te vei hotărî să scrii proză.“ Bărbatul uscățiv îl ținuse în picioare cât timp citise articolul și fumase țigara până la filtru.
(Fragment din romanul cu același titlu.)