scrisul meu
Averi n-am avut, decât scrisul meu,
n-am nici martori, n-am dovezi,
dar sunt convins că în
curcubeu
sunt și nopțile mele, și nămezi.
Și totuși vântu-mi este martor
fără să-l fac să mă mai vadă
când intru-n spinii unor (altor)
trandafiri ce par a fi dovadă!…
Chiar dacă într-o anume zi, într-o
cumpănă aș fi, oare n-aș mai scrie,
ori scrisul meu, doamne, încotro,
se va-ngropa, în păduri sau în pustie?
Cum vulturii nu poposesc pe sârmele
de telegraf și n-au habar de durere,
pe zborul lor, înalt, citim urmele
celui ce-a scris în noaptea de Înviere.
alt drum
Cu cine să vorbesc,
cu propria-mi cruce
care mă veghează din fiecare copac
și oare, unde drumul meu mă duce
acolo, unde toate cuvintele tac?
Dar uneori, scrisul zboară pe sus,
că un corb negru, copacul unduind
spre cuibul în care steaua n-a apus
cum nici luminile dintr-un colind…
De crucea mea e vorba, absolut,
crescând odată cu ramul mai întâi,
dar și cu pruncul tot de la-nceput
știind că-n lume n-ai cum să rămâi.
Cum nici răscrucea nu-i pe pământ,
că asfaltul o poartă pe lungile șosele,
e doar fata morgana care-a-nfrânt
dansul ielelor îngropându-l între ele.
hramul sfântului ilie
– se dedică sătenilor mei, țuțcăneni –
Aproape ca o tablă de șah
se deschide cimitirul
de la marginea satului,
la Hramul Sfântului Ilie;
Aproape de Zoițana și Gliganu,
între iazul în care putrezește cânepa
și viile păzite de stejari…
Tăiată în două, tabla de șah, de o parte
și de alta a cărării,
prea la dreapta că parcă pe-aici
ar fi trecut cândva o linie ferată.
Peste o lume de fluturi și furnici,
două ființe tronează văzduhul,
mai exact două împărătese
nemuritoare,
legate-dezlegate de gura porții:
ele, numai ele, ea, Clopotnița,
și Ea, Biserica cea nouă
cu Hramul Sfântului Ilie, Ea și Ea,
inima satului Țuțcani aproape
de briza Prutului.
latura străzii
Căutând nu știu ce, am văzut
pe careul de pietre al mesei Tars,
de-acolo, totul a fost ca la-nceput
trecând Dunărea cu poemu-mi ars –
N-a mai trecut nimeni, niciun
călător,
să-ntindă o mână măcar, de ajutor,
căci în oglinda răsfrântă pe sus
însuși fluviul era cămașa lui Iisus.
Pe malul celălalt, un fel de
derbedeu,
care spărgea pahare, scriind
despre îngeri,
striga la gura sticlei că el e
Dumnezeu,
fiindcă aduna ale lumii plângeri…
Nu leprosul contează, zicea ea,
ci sărutul lui
chiar de face copii în satul nimănui,
el, numai el, și poetul salvează
de foc
sărutul și cartea cu Dunărea-n
mijloc!
vers senin
Între două ulcioare cu vin,
am scris un singur vers senin
Între alte două ulcioare,
am luat-o pe-o altă cărare
O, dar între două versuri doar
cărarea-mi pare un fermoar
Când noaptea te-așteaptă-o
fecioară,
adio, nu știi de-a fost întâia oară!
Mai rămâne versul în timp ce
paharul
îți sparge clepsidra și barul?
Cât timp el seamănă c-un sân
de fecioară,
cupa cu vin nicicând n-o să piară!
poem despre sârmă
Mai luptăm cu sârma din când
în când,
fiindcă ea-i ca o fiară cu gheare,
și nici nu știm dacă, în curând,
noi mai învingem rana din fiecare –
Și lupta care e, fiindcă-a mai fost,
pentru sârma ce mai leagă două
ramuri,
și vântul martor strigă că n-are rost
cum vrajba neagră între neamuri…
Desigur, cineva-i vinovat, dar cine
oprește ramurile să nu se mai rupă,
cine mai luminează neamul ce vine
pe calea sângelui scurs și după?
Când nu mai lupți, doamne,
cu sârma
de dinafară și ceea ce mai sună
în noi,
adio, corabia lumii, a noastră,
adio, cârma
nu ne mai duce la judecata de-apoi!
să nu crezi
Să nu crezi, tu, cine eșți,
dacă-ți iubesc
pașii ca o șoaptă ce-alină drumul,
fiindcă eu sunt măr domnesc
ori focul ce-și vântură scrumul –
Să nu crezi că ești o Șeherezadă
venind dintr-un ținut al nimănui
la picioarele tale nimeni n-o să cadă
decât o palmă de pământ a orișicui
Să nu crezi ce spun, nici eu nu știu
dacă ai mușcat din mărul domnesc,
ai și strigat lumii cu gura a pustiu
că îngerii ca și mine nu te mai
iubesc.