Poeme de Laurențiu-Ciprian Tudor
Raiul
aș vrea să locuiesc
în locul acela
care se face când tu
închizi ochii
în liniște
spre încăperea aceea
spre spațiul acela
merg
drumul meu
duce acolo
ca și cum o funie
un cearceaf
se folosește
la o fereastră
invers
Flamenco
un dor
nimic mai mult decât un dor
o tristețe
un plâns
care vine
nevăzut
am fi putut fi fericiți
am fi putut fi
cântecul acela
din degetele chitaristului de flamenco
un fel de ploaie pune el
pe corzi și
din când în când
o răpăială
apoi
o suită de suspine
care se zvârcolesc
un plâns
care vine
nevăzut
o tristețe
nimic mai mult decât
un dor
ochii mei ard
în ei
se călesc
amintirile noastre
ecouri fără răspuns
vise neprinse
poeme fără drojdie
am fi putut fi fericiți
atunci n-am știut
azi
în ferestrele trenului de noapte
se proiectează
alb negru
filmul zilelor inocente
zilelor voluptății
nu existau tribunale pentru noi
nicio regulă
și nicio opreliște
și Doamne
nu știam
cât de liberi
suntem
și nu ne făleam
aveam
o lăcomie în noi
o grabă
un contratimp
iar ploaia repede
din degetele chitaristului de flamenco
ne făcea gravi
La Histria
soare și vânt
la Histria
diadă sobră
șlefuind aspru
rumoarea pietrelor
abia perceptibilă
istoria tace greu
cărămidă cu cărămidă
zid cu zid
nu e chiar
o atmosferă de cimitir
chiar dacă
aici
fantomele se abțin
ici colo
o coloană răsturnată
ca un os de balenă are
un fel de nimb
pentru mințile deschise
locul
e ca un diapazon
de nostalgii
dacă ești atent
auzi șoaptele
celor care-au iubit
doar ale lor
Yahturile
pe eșarfa strălucitoare a mării
ca niște fluturi care
desenează în joacă
linii
La Poros
poți căuta
pașii poetei
Liana Sakeliou
cum vânezi
pokemonii
îți trebuie, însă, un suflet de copil și
abilitatea de a te bucura
neîngrădită
de a te minuna
până la râs și
până sus
la Turnul cu Ceas de unde
privirea coboară iubitoare
ca Pronia
o cupolă de aer și de uimire
peste scena perfectă
a golfului
seara
oamenii locului și oaspeții
fac o plimbare
cu icoana Maicii Domnului dormind
ca să fie ziua aceasta
de miez de august
ca un vis
La Spetses
la Spetses
în insulă
căutându-mi
iubirea pe străzi
lungi și încurcate
ca părul femeii
mângâiată cu obidă
de vânt
la Spetses
în insulă
căutându-mi
iubirea pe străzi
iar ea
în golful ascuns
îmbăindu-se goală
și palicarii
cu mustățile lor lungi
și priviri suliță luptând
ca toate astea
niciodată
să nu dispară
în necredință
Poeme de Viorel Micula
Entanglat
La început n-a fost cuvântul,
ci fluctuația,
un tremur în vid,
o ezitare a nimicului
de a rămâne nimic.
Universul s-a născut
dintr-o metaforă instabilă.
Materia a fost doar
o ipoteză
care a prins curaj.
Visul poeților
este câmpul dintre particule,
locul unde sensul
nu e decis încă,
acolo unde totul există
doar ca posibilitate
de a fi.
În ea nu urcă ființe,
ci probabilități,
nu certitudini,
ci superpoziții de dor.
Poetul este starea
înainte de măsurare.
Timpul aici
nu curge înainte.
El oscilează.
Se îndoaie în jurul
unei întrebări
care n-a fost formulată.
Lumina nu se deplasează —
se întâmplă.
Când o privești,
devine particulă.
Când o simți,
devine sens.
Cuvintele sunt cuante
de conștiință.
Sar de pe o minte pe alta
fără să traverseze spațiul.
Entanglate.
Legate dinainte
de a se fi întâlnit.
Caleașca nu are direcție,
pentru că direcția
apare doar când alegi.
Până atunci,
toate drumurile sunt adevărate.
Renașterea
nu este o schimbare de formă,
ci colapsul
unei vechi versiuni,
a ta.
Poate că poezia
nu e altceva
decât momentul rar
în care universul
se observă pe sine
și, pentru o clipă,
înțelege.
Sub tălpile destinului
Destinul nu vine pe drum,
coboară din stele
ca un cântec fără glas,
ca o frunză căzută
într-o apă fără nume.
Noi îl simțim întâi în oase,
în felul în care pașii noștri
sună altfel,
mai greu,
mai adânc,
ca și cum pământul ar ține minte
tot ce-l doare.
La curțile sorții
nu se ajunge cu rugăciune,
nici cu chemare.
Se ajunge doar prin suferință —
prin noianul de tăceri
care ne urmărește ca niște câini flămânzi
sub pleoapa lumii.
Cocoșul cântă o dată, de două ori, de
trei ori
și în cântecul lui se desface
o ușă de lumină.
Dragostea îi răspunde,
dar nu pentru noi,
pentru cerul însuși,
care se pleacă o clipă,
tremurând de un dor
pe care nu-l poate rosti.
Încercările vin
ca niște grindine de foc,
ca niște nopți care încovoaie spinarea,
ca niște cuvinte pe care nu le putem
spune,
dar în fiecare lovitură
se ascunde o binecuvântare amară:
sufletul se adâncește,
se adună în sine,
se face cu un pas mai aproape
de propria lui zare.
Iubito,
în ochii tăi am văzut uneori
cum pătimirile fac loc
unei lumini care nu doare.
În acea lumină,
omul își află un drum,
ca și cum ar călca
pe urmele lăsate de un înger
în țărâna serii.
Și-atunci înțeleg:
durerea nu ne doboară,
ci ne ridică,
ne șlefuiește,
ne dă forma pe care
numai destinul o știe.
Suntem clopote de lut:
doar lovite,
începem să cântăm.