În curtea blocului potcoavă un om văzut de la etaj e un om văzut de la etaj. Adică, să explic: e ceva care se mișcă, gesticulează, urlă. Poate nu chiar urlă, vorbește tare, dar tu, cel care te uiți la el și ai chef să-l trimiți cât mai repede undeva, ai această impresie. După cum mai ai încă una. Ți se pare că a băut încă de dimineață devreme, cu ceva mai înainte să răsară soarele (care, oricum, nu se vede decât după o anumită oră și după ce s-a plictisit până și el să se tot învârtă ca un titirez pe bolta cerească) și acum are chef să întâlnească pe cineva și să-i spună cum a dormit. Ori, altceva. Nici nu îți poate trece prin minte ce i-ar putea spune.
„Oare, ce? Vreun secret? Despre cine?“
„Cum despre cine? Ce, nu sunt destui cei care pot fi luați în discuție? De pe scara lui, a cincea. Sau de pe a șaptea, ori de pe ultima, a noua!“
„Da’ ce ai, domnule, cu scările astea? Ce, altele nu mai există? Există, și încă cum! Că avem destule… Nu ai văzut de unde iese fum?“
„Am văzut, cum să nu?! De la fiecare scară iese fum de când cu centralele de apartament.“
„Iar ai ceva cu ele? Ești invidios?“
„A, nu, e vorba de afumătorile cu activitate limitată, cele din timpul iernii, după ce se taie porcii.“
„Drept să îți spun, n-am văzut așa ceva!“
„Cum, domnule, nu te-ai uitat la ferestrele tăiate în structura blocului, acolo unde se înnegrește peretele din cauza fumului?“
„Sincer, nu am văzut…“
„Și n-ai simțit miros de usturoi? Ești cam distrat, dragă vecine… Uită-te și o să vezi!
Sau, mai bine, ridică nasul“
„Și, dacă văd, ce pot să fac?“
„Cum ce? Să anunți administratorul.“
„Eu nu anunț pe nimeni, n-am făcut-o niciodată și nici n-o s-o fac!… Dar, scuză-mă, el nu vede? Ce, trebuie să i-o spun eu?“
„Că vede, că nu vede, e o altă chestiune. Dacă i-o spui, ești cu cugetul împăcat. Ți-ai făcut datoria de locatar. Și de cetățean. Că ăștia, domnule, cu afumătorile lor, poluează. Orașul. Țara. Continentul. Lumea întreagă, domnule, lumea întreagă! Ne distrug sănătatea, nu mai poate omul să se bucure de aer curat. Ca și ăia care aprind buruienile din curte. Bine că s-au luat măsuri împotriva lor. Și, legea nu-i iartă, nu-i iartă. Că nu-i iartă nici Europa pe ăia de țin legea în mână!“
De la etaj îi vezi capul mai mic decât îl știi. Fiindcă, da, îl știi. Chiar dacă nu te-ai forțat niciodată să-i reții numele. Ce rost are să-l știi?
„Ei, ce rost?“ te întrebi. „Are“, îți răspunzi.
„De ce are?“
„Fiindcă are. Orice lucru are un nume. Și orice om. Dar omul nu e lucru.“
„Ei, ai zis-o!“
Te uiți la el cum se rotește în jurul unei mașini de parcă ar fi a lui. Nu-i, și nici nu-i trebuie. El are permis de circulație pe orice autobus, filobus, tramvai. Numai pe mașina aia și pe trotinetele Primăriei, nu!
„Păcat!“, îți zici. „Chiar că mi-ar plăcea să-l văd pe Necunoscut (uite, deja i-ai pus un nume!) mergând pe trotinetă. Să se ia la întrecere cu puștanii și puștancele, vâjâind pe trotuare.“
„Domnule“, îți șoptește un mic drăcușor de sub părul căzut pe frunte, „nu ai cu ce să te distrezi? Nu vezi că sunt destule lucruri în jur de care poți râde cu gura până la urechi sau cu urechile până în gură, dacă vrei?! Dar să râzi de un om în vârstă, nu cred că e cel mai fericit lucru… Chiar dacă…“
„Chiar dacă, ce?“
„Ei, așa… Nimic.“
„Nimic nu există!“ îi răspunzi ritos. Sau ți se pare că-i răspunzi. „Și-apoi… Ei, na, ți-o spun cu cugetul împăcat: nu îmi plac cei care râd de oamenii în vârstă.“
„Pardon! Tocmai acum ai râs!“
„Nu râd de ei, râd de cel din mijlocul blocului. De felul în care își bagă mâna dreaptă în buzunarul din stânga și își scoate ochelarii. Cum și-i pune pe nas și scuipă pe roata mașinii. Și cum se chinuie să tragă din buzunarul din stânga, tot cu mâna dreaptă, o sticlă.“
Ai devenit curios să vezi ce face cu ea.
„Cum ce face? Ce se face cu o sticlă?“
„Mai înainte o scuturi, apoi o cântărești din ochi.“
„Așa face și Necunoscutul. Se uită prin ea, dar fiindcă e prea de dimineață și nu e soare, nu vede dacă este ceva în ea.“
Necunoscutul clatină din capul mai mic decât îl știi.
„E un cap ca al tuturor“, îți spui. „Cu mintea lui, în care gândurile se încolăcesc ca niște șerpi.“ Îi și vezi, unul peste altul, ca într-un coș. „Da, gândurile…“, îți șoptești și ai vrea să tragi perdeaua, să nu-l mai vezi.
„De ce să nu-l vezi? E un om, cu viața lui, cu bucuriile și necazurile lui. E ca mine, ca tine (acest „tine“ nu e la fereastră, e numai o amăgire ca să ai cu cine schimba o vorbă sau pe cine da vina).
„Ce vină?“
„Aici nu e nici o vină, nici personală, nici colectivă. Dar, dacă ar fi, atunci să fie una colectivă, Doamne ferește de vreo vină personală! Oricum, e mult mai ușor să împarți o vină cu alții decât să o iei pe seama ta. Dacă e colectivă se iartă, nimeni nu greșete niciodată. Cum să-l acuzi pe nimeni?! Ai văzut, în alte părți ale lumii nu s-a găsit șef de guvern sau chiar rege, să nu cadă vina pe el! Dar, dacă e vorba de conducere colectivă se schimbă treaba, vina cade pe toți și e mai ușor să se descotorosească de ea. E ca o ploaie de toamnă, țârâie, udă încet, e timp să te mai și adăpostești, să te aperi sub vreo cornișă, dar dacă e o furtună cu ploaie de vară poți ajunge un burete… Așa e și la bloc, domnule! Se iau măsuri colective. Adică, nu se iau. Le ia careva, ceilalți ridică doar mâna. Bun! Dar, ce ne facem cu Necunoscutul? A, uite cum încearcă să desfunde dopul!
„Te bucuri că reușește.“
„De unde știi?“
„Cum de unde? Nu vezi că încearcă să găsească ceva pe jos, lângă mașină, după ce a tras deja o dușcă?“
„Nu toți cei ce privesc în jos caută ceva! Eu, dacă mă crezi…“
„Stai, nu mă interesează. Eu mă uit la cel de jos. Sigur caută ceva!“
„Ce poate să caute? Cheile mașinii?“
„Tot ce se poate! Doar nu se uită numai așa, să-și piardă vremea!“
Te uiți și tu. Și nu descoperi nimic. Întorci privirea spre mine. Dar eu nu îți spun nimic. Nici măcar nu îți sugerez ceva. Ai dreptul să mă privești, fără îndoială. Fiecare avem dreptul să privim unde vrem. La stânga, la dreapta, sus, jos. Sau nicăieri.
„Poate se uită nicăieri!“
„Ușor de zis, dacă ți-am sugerat-o eu. Ca în viață: unul îi spune altuia ce să zică și acesta adoptă vorbele lui și le pune în practică. Așa, ca și cei ce fac politică. Sau, politici?! Că, de obicei, joacă la două capete! Ca și sindicatele, ca partidele, dacă vrei.“
„Hai, lasă, să nu trecem de la singular la plural.“
„Care plural? Nu vezi că și în aceste organizații, odată ce e ales, unul comandă și ceilalți ascultă?“
Omul văzut de la etaj mai trage o dușcă. Se uită lung la sticlă. Sau la soarele care de acum și-a săltat câteva raze în curtea blocului și omul le vede prin sticlă.
„Mda“, îți zici, „are pe cine să dea vina, că nu vede decât câteva raze. Pe sticlă. Sau pe soare, că nu se ridică mai repede.“
„Doar n-o să-i facă pe plac fiecărui nenorocit!“, îl auzi. Te simți jignit. Nu te crezi un nenorocit. Doar tu ești cel care îl privești de la etaj pe cel din curte. Nu el pe tine! El e mic, așa cum stă îndoit între mașini și parcă vrea să dea afară băutura înghițită. Ori să încerce mânerul portierei de care se agață.
Dar, tocmai atunci, din deschizătura scării numărul cinci iese un tip înalt. Burtos. Are în mână o plasă de plastic. Ți se pare că îl recunoști. Să fie el? Să nu fie? Îi auzi vocea dură. De om care a lucrat pe șantier. Sau pe câmp. Are o sonoritate pe care ți se pare că o și vezi. Că lasă o urmă în aer. Sau un tunel. Îți vine să crezi că o auzi cu ochii. Că prin fisura lor îți ajunge în urechi. De aceea pare un pic aburită. Vocea? Nu, fereastra de la etaj la care stai. Pe el îl trădează glasul. Prea tare pentru liniștea din curtea interioară.
„Ce-i, mă, aici ți-ai găsit să bei? N-ai loc în casă?“
„Aha“, îți spui și îți ștergi ochii. „Se știu!“
Acum parcă și tu îl știi pe cel cu sticla. Îl știi prin glasul celui cu plasa. Are un nume. Nu mai trebuie să-l inventezi. Adică, nu mai este chiar un necunoscut. Este unul dintre cunoscuții burtosului. Poate-i chiar din bloc. Și l-ai mai văzut altădată, dar n-ai făcut caz. Adică, nu l-ai văzut de la etaj. Ai dat nas în nas cu el, dar te-ai făcut că nu-l observi. „Ce să observ?“
„Cum ce? Că-i beat.“
Taci. Îngaimi ceva din spatele ferestrei. Te gândești: „L-o fi alungat soția? Sau fiica? Băiatul? Sau toți laolaltă? Posibil.“ Faci o grimasă de om abătut.
„O fi cel care bea la crâșma din stația de autobuz“, îți zici. „Care de-abia se târăște pe alee. Acum se întoarce acasă. La ce scară?“
Acum începi să fii iar foarte nesigur.
„Acolo unde se deschide ușa când pui mâna pe o clanță. Nu mai contează dacă e la tine sau la alții. Totul e să stai între patru pereți. Să poți să îți rezemi spatele. Și capul“, îți răsună în minte glasul unuia.
„Și el (ai o reținere să-i dai un nume, chiar și inventat) ce face acum?“
„Acum e lângă mașină, poate vrea să meargă undeva sau să intre în vreo scară și încă nu s-a hotărât în care. Și-apoi, poate mai are ceva în sticlă.“
„Și celălalt?“
Burtosul îl înjură. Parcă ar vrea să-i tragă una!
„Păi, așa cum este, dacă îi dă un pumn îl bagă sub mașină! Ce zic?! Direct la pompe funebre! Să-l îngroape orașul. Că ai lui nu mai vor să îl recunoască.“
„A naibii familie. Ăsta, așa cum îl vezi acum le-a plătit cu banii din munca lui apartamentul și acum se descotorosesc de el.“
Ești sigur că au respirat același aer, că au mâncat la aceeași masă. Dai din cap, abătut. Îți zici că și tu ai trăit în aceeași familie cu el. Cea a blocului, în familia extinsă. Și începi să îți faci reproșuri. Îți spui: „Da, așa e, dar eu…“ Nu îți duci gândul mai departe. Simți că nu poți să te scuzi. Deschizi geamul, să-l strigi. Și nu poți face altceva decât să vezi că Burtosul îl ia pe sus. Necunoscutul nu se mișcă. Nici nu se împotrivește. E ca un sac. Iar Burtosul îl duce până la intrarea de la scara numărul cinci în holul căreia privirea ta nu poate pătrunde. Numai gândul. Dar și el s-a săturat de toate. Mai ales că soarele urcă mai repede decât te-ai fi așteptat și începe căldura. Și te gândești că s-ar putea aprinde ceva, dar n-are ce. Blocul e din ciment, iar de la etaj vezi că oamenii nu se aprind. Își aprind numai țigările, să scoată fum. Fumul de toate zilele.